La școală ne puneau mereu să scriem compuneri despre Mama. S-o descriem, s-o poetizăm, să-i dedicăm ode. De 8 Martie, să-i facem flori din hîrtie creponată. În „Puiul”, „Fefeleaga” sau „La Vulturi”, să-i studiem ipostazele tragice. La desen, să-i facem portretul în culori calde.

Mama mea era mereu altfel decît alte mame. Eu aveam o tonă de prejudecăți despre mame, credeam că trebuie să fie niște doamne rotofeie, cu părul permanent și gospodine. Or, mama nu era nici una dintre ele. Era înaltă, subțire, brunetă, superbă, genul top-model, cu părul lung ondulat natural, și fără pasiuni domestice. Cînd apărea pe stradă, privirile trecătorilor se lipeau de ea ca muștele la miere.

Țin minte că i-am repoșat chiar mamei că nu era ca celelalte mame. Mai ales după ce am plecat în vacanțe cu mama unei colege și prietene, al cărei tată avea o funcție în partidul comunist, și care era gospodina tipică despre care scriam. Care nu venea cu noi pe plajă și rămînea în cameră să ne gătească. I-am reproșat mamei că nu seamănă cu doamna respectivă, așa cum, cu alte ocazii, le-am reproșat alor mei că nu au sufrageria standard pe care o posedau colegii mei, cea cu vitrina unde sălășluiau bibelourile, covorul persan și lampa cu ciucuri de sticlă. Doar după ani mi-am dat seama că masa noastră interminabilă înțesată de hîrtii și biblioteca bucșită de cărți pe care le aveam noi în sufragerie erau mai prețioase și mai normale.

Dar mama putea face alte lucruri, cu care alte mame nu se puteau lăuda. Putea scrie nopțile, împreună cu tatăl meu, scenarii pentru filmele lui. Putea merge cu el pe teren, atunci cînd filmele chiar se făceau, ca să-l ajute și să împărtășească întregul proces de aducere pe lume a unui  documentar. Putea să se ducă la măcelarul din cartier și să facă rost de mușchi de vacă, mare victorie pentru anii ’70, oricît de relaxați și de luminați se spune că ar fi fost. Era capabilă să ne ofere ceea ce astăzi se numește mîncare sănătoasă, pe vremea cînd mai toți găteau cu rîntaș și se-ndopau cu prăjeli.

A reușit chiar să-mi găsească o grădiniță particulară de engleză pe vremea cînd totul era de stat, cel puțin aparent. Fiindcă, de fapt, exista o întreagă lume care funcționa la negru, de la bișnița cu mîncare, cafea, săpunuri, ciorapi, blugi, videouri, televizoare color la instituții în sine. Precum grădinița doamnei Pintea, o doamnă în vîrstă din ceea ce pe vremuri se numea „familie bună”. Care avea o casă mare și stil, pe undeva pe la Șosea, cu pian, și care, împreună cu sora ei, ne-a așezat în minte pentru totdeauna primele noțiuni de engleză, mie și celor șapte-opt copii care-i călcam pragul. Datorită ei am reușit să-mi fac din engleză o a doua limbă, în care să pot chiar gîndi.

Tot mama a avut grijă ca fiecare părticică a corpului meu să se dezvolte armonios, într-o vreme în care copiii cam creșteau cum dădea Dumnezeu. M-a dus, conștiincios, la gimnastică medicală și la exerciții de ochi. A avut răbdare să mă ajute să scrijelesc primele bastonașe și liniuțe și, apoi, să mă învețe să leg cuvintele decent într-o compunere. A reușit să-mi trezească o pasiune de durată pentru gramatică, să mă facă să pot fi fascinată de meandrele ei.

Și toate astea le-a făcut păstrîndu-și feminitatea. Fiind mereu impecabilă. Dar, de fapt, feministă. Rezolva ea singură, în vremurile în care femeia chiar era la cratiță, lucruri pe care bărbații din jur nici n-ar fi gîndit că e posibil să fie rezolvate. A fost, cu siguranță, o feministă avant la lettre. Dar și o protestatară. O reprezentantă a societății civile care avea să înceapă să existe 20 de ani mai tîrziu. Deși vremurile te-nvățau să taci și să-nghiți, să fii obedient ca să-ți păzești pielea și să te dai cu sistemul, mama a scris în mai fiecare condică de sugestii și reclamații care i-a picat sub ochi, atunci cînd vreun reprezentant al serviciilor comuniste nu era la înălțime (și asta se-ntîmpla des). Nu s-a lăsat. A trăit vremurile de atunci aproape ca și cum ar fi fost normale. Pe cît se putea. Și s-a bucurat din plin cînd ele s-au schimbat. Dar despre asta în articolul viitor.