Mă simt ca un rahat trist şi nebăgat în seamă. Am intrat în perioada ultim-depresivă în care un scuipat camusian întîmplător al unui străin, ţintit lîngă pantoful meu, mă poate împinge către ştreang. Simt cum capul meu devine lunguieţ, un oval fosforescent, extraterestru. Luminează o lumină bolnavă în camera întunecată. Capul meu are o aură de sfînt pervers, la concurenţă cu televizorul care-mi licăreşte în faţă, la cîţiva metri. 
 
Stau ca un Buddha balonat de gazul pestilenţial al depresiei, fix în mijlocul canapelei, conectat şerpeşte la toate prizele: laptop-ul deschis luminează şi el albastru, din Facebook, mărul muşcat neted a început să facă viermi, telefonul suge şi el din fire albe zeama electrică a prizei, în jur am trei-patru telecomenzi. 
 
Stau şi pulsez ritmic din fire, din creierul ca o mlaştină. Încep să semăn cu o creatură dintr-un SF prost scris, poate cu un umanoid gelatinos ca aceia ai lui Wells, ceva de genul. Mă uit la un documentar despre o pictoriţă italiană din secolul şaişpe cu un nume improbabil – Sofonisba Anguissola –, cine naiba a auzit de ea, a pictat nu ştiu ce regi spanioli, o banală cu ochii mari, fără mult simţ al perspectivei, dar, na, a fost femeie, a pictat in secolul şaişpe cot la cot cu bărbaţii, merită menţionată acum, în martie, cînd toată lumea se emoţionează că există femei şi le cumpără bulbi de zambile. Sau aşa ceva. De aici, de pe canapea, încerc eu să mă mint că sînt în siguranţă, că nimic din afară nu are cum să-mi strice tihna unei după-amieze moarte, omorîte cu dragoste şi anticipare. Aici e fortăreaţa mea, celula mea cu pereţii moi, somniferul meu şi painkiller-ul bun la toate. Aici stau ca într-o pastila roşie, moale şi zemoasă de Nurofen pentru toate durerile şi mă plictisesc pe mine însumi programatic. Înot ca un fetus pe deplin format în gelatina roşiatică a Nurofenului. Cred că ăsta e blazonul meu urban, de fiinţă chinuită vag, de corporatist de la nouă la cinci, de instabil şi jalnic amant, de existenţialist francez într-o zodie anglo-saxonă, un caraghios. Un Brel dinţos şi penibil. 
 
De aici, de pe canapea, mă mint că nu trebuie să fac iar alegeri. Cu ce mă îmbrac? Perechea a cincea sau a opta de blugi? (Dulapul meu e albastru, e lovit năprasnic de melancolia jeanşilor-uniformă). Să iau metroul sau să încerc să mă sui în taxiul ăsta pe care-l simt puturos şi plin de energie negativă? Şoferul e un troll cu gura imensă, o să-mi mănînce probabil capul, mai bine nu. Să-i zîmbesc sau nu colegului de care mă doare fix în cot? Nu ştiu şi nu mă interesează ce viaţă are, ce nevastă/prietenă şi ce tip de iaurt o avea prin frigider. N-am de făcut apoi miile de alegeri care-mi găuresc viaţa, o sfredelesc de la un cap la altul şi o lasă găunoasă, găurită şi instabilă, şuieră naibii vîntul inutilităţii prin ea de-mi ţiuie urechile. La piaţă sau la Mega? Pui sau salată? Pui şi salată? Hîrtie igienică cu piersici sau cu muşeţel? Te ştergi la fund cu piersici în trei straturi după ce mănînci pui şi salată. Să ies în oraş sau să nu ies? Şi dacă ies, ce naiba fac? Mă plictisesc numai cînd mă gîndesc că o să batem aceleaşi cîrciumi, o să văd aceleaşi feţe şi o să aud fix aceleaşi poveşti. Dacă nu ies… stau pe canapea. 
 
E regatul meu mîlos, e mlaştina în care mă ascund, din care ies din cînd în cînd să respir. Am ochi de aligator, doar ăia se văd la suprafaţă cît să mă pot uita la televizorul cu care trăiesc simbiotic – ştiri, iar ştiri, ştiri de tot rahatul, ambasadorul american e tăiat pe faţă cu lama ca în bătăile cu golani din Pantelimon, documentare, al doilea război mondial, Sofonisba Anguissola aia, reproducerea la ţînţarii siberieni, viaţa unei cete de leoaice care mă deprimă şi mai tare. Animale costelive care aleargă toată ziua după mîncare… dar stai, ăsta sînt eu. Gîndul mă loveşte năprasnic, bula de Nurofen în care plutesc s-a spart şi mă doare dintr-odată totul, iar. Altminteri, sper că acum dumneavoastră staţi comod, pe canapea. 
 
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.