Poate v-am mai povestit, însă e una dintre acele zile pe care nu le uiți ușor. Am ajuns pentru prima oară la Paris de ziua națională a Franței, n-a fost nimic planificat, uitasem, de fapt, că e 14 iulie. Am sosit cu trenul de la Bruxelles, unde participasem la un workshop plicticos, însă era prima mea ieșire în Occidentul la care visasem ani întregi, senzații și emoții se amestecau, simțeam cum mi se taie picioarele la fiecare colț de stradă, eram pur și simplu copleșită. Așadar, e explicabil faptul că nici nu mai știam ce zi era. Primul popas l-am făcut la o cafenea chiar vizavi de Gare du Nord – m-am uitat fascinată timp de o jumătate de oră la un tip, întruchiparea pentru mine a artistului parizian boem, care, în fața unui pahar cu vin roșu și a unei foi cu partituri muzicale, cînta concentrat la o vioară imaginară. Un pic clișeu – aș zice acum. Apoi am luat-o la picior prin Paris și am observat că erau steaguri peste tot. Mi-am zis cu surprindere: chiar atît de patrioți or fi francezii ăștia de trebuie să le fluture steagul la fiecare statuie? Am ajuns la gazda mea – o româncă ce locuia de ani buni la Paris – și am găsit-o în fața televizorului, bînd un Martini și uitîndu-se la un discurs al lui Jacques Chirac. De data asta am fost de-a dreptul uimită – nici măcar la noi, în România, nu apărea Iliescu pe nepusă masă la televizor, ce se întîmplă cu francezii? „Tu nu știi pe ce lume trăiești? Nu știi că azi e ziua Franței?” – m-a certat mai tîrziu venerabila doamnă care mă primise cu generozitate să dorm cîteva nopți în apartamentul ei minuscul, cînd și-a dat seama că eram ca aterizată de pe o altă planetă. Apoi m-a trimis în oraș, „poate mai prind ceva din paradă”. Din paradă n-am mai prins nimic, însă am hălăduit prin Paris pînă spre seară, cînd m-am oprit la terasa unui restaurant, la un biftec în sînge și la propriul meu pahar cu vin roșu pe care mi le-a servit unul dintre ospătarii aceia cu șorțuri lungi, de-o seriozitate intimidantă. Totuși, omul era prietenos, mi-a atras atenția să nu pierd, de data asta, jocurile de artificii de la Turnul Eiffel care urmau să înceapă peste o jumătate de oră. M-am uitat în jur, într-adevăr străzile se goliseră, așa că m-am grăbit spre Turn, unde m-am pierdut într-o mulțime uriașă, probabil că se strînseseră peste 100.000 de oameni, ceea ce îi unea în seara aceea era faptul că erau francezi. Puștimea cam de-o seamă cu mine – grupuri de rapperi, punkiști sau ce-or mai fi fost ei – stătea trîntită pe iarbă sau așezată pe borduri, bînd bere la doză, însă ce m-a impresionat cu adevărat au fost familiile, cîte trei generații, de la bunici la nepoți, toți îmbrăcați la patru ace, deschideau sticle de șampanie pe care o beau din pahare de șampanie, m-am simțit ca la o mare recepție, în aer liber. Era o larmă veselă, asurzitoare – pe atunci nici o umbră întunecată nu se lungea peste bătrînul nostru continent, nu existau atacuri teroriste, nici pandemie sau distanțare socială, deja am tendința să idealizez acele vremuri și să le „văd” într-o lumină blîndă, de crepuscul, un soi de golden ages parcă imposibil de recuperat. În momentul în care a început muzica – era „anul Mozart”, iar spectacolul de artificii s-a desfășurat pe muzică de Mozart –, mulțimea a tăcut. Erau doar muzica, artificiile și din cînd în cînd niște exclamații de entuziasm comune, aproape copilărești. Și Oda bucuriei, la final. Aveam puțin peste 25 de ani, o vîrstă perfectă, mă plimbam de una singură prin Europa cu 200 de euro împrumutați în buzunar (din care vreo 30 îi cheltuisem pe friptură și pe vin), luam parte la ziua națională a Franței chiar la Turnul Eiffel, mi-au dat lacrimile, eram fericită. De fapt, cred că cel mai mult a contat sentimentul acela de apartenență, pentru o seară am fost „de acolo”, am simțit că aparțin unei mari națiuni, chiar dacă nu eram decît o prezență întîmplătoare.

Zilele trecute mă întrebam de ce nu am simțit niciodată ceva asemănător la nici o zi națională a României, acel cald și confortabil sentiment de apartenență. De ce 1 Decembrie, pentru mine (și pentru mulți alții ca mine), e o dată oarecare din calendar? (Și nu, nu e de vină doar faptul că avem o zi națională „de iarnă” care nu e un prilej bun de picnic cu mici și bere, deși poate că o zi națională „de vară”, fără manifestații impuse pe stadioane, desigur, ar mai înviora un pic atmosfera.) E ceva în neregulă cu mine pentru faptul că nu „vibrez” absolut deloc de ziua națională a țării în care m-am născut? Cred că e vorba în primul rînd de o demonetizare a valorilor și simbolurilor naționale, cel puțin pentru cei din generația mea. Am copilărit în anii ’80, într-un regim comunist care se transformase, de fapt, într-un regim ceaușist de tip naționalist, am învățat la școală cîntece și poezii patriotice pînă ni s-a făcut lehamite, totul se raporta la bravul popor român și la faptele lui de vitejie, la harnicul și ospitalierul popor român. Pînă și noi, copiii, ne dădeam seama că toate acestea sînt exagerări, denaturări, minciuni, așadar, după 1989, inclusiv noțiunea de „patrie” și-a schimbat sensul, a devenit „de tristă amintire”. Și cum poți iubi o țară din care toată lumea vrea să plece? (Înainte de 1989 se fugea din țară, ulterior s-a plecat legal, masiv, în valuri.) Cum poți iubi o țară de care noi toți facem mișto, o numim Românica și „păcat că e locuită”? Acesta e al doilea motiv pentru care nu „vibrez” la ziua națională – pentru că „patria” e golită de sens pentru mine, nu mai pot să o iau în serios absolut deloc. În orice film care are în spate o rețetă comercială de succes există un erou care e înzestrat cu multiple calități și care reprezintă binele, există un personaj principal negativ care se opune eroului și mai există un personaj secundar care destinde atmosfera și te face să rîzi, el reprezintă latura comică. Dacă România ar fi un personaj de film, n-ar putea să fie eroul pozitiv pentru că nu-l mai credem, nici cel negativ – e totuși țara în care trăim, ne-o asumăm, asta e! –, așa că nu-i rămîne decît acea latură comică. Umorul e, în fond, un mecanism de apărare, tot ce se întîmplă în „patria” noastră devine absurd și hilar, facem haz de necaz, bagatelizăm inclusiv ziua națională. Și ar mai fi un alt treilea motiv care mi se pare cel mai important dintre toate – dezamăgirea. Dacă în anii ’90 încă mai existau speranțe și un entuziasm naiv într-o schimbare fundamentală, după mai bine de 30 de ani dezamăgirea a devenit o boală cronică, nu mai are leac. Sîntem dezamăgiți de aproape tot ce se întîmplă în România – de la clasa politică, ce s-a dovedit în nenumărate rînduri incapabilă să ia decizii bune pentru oameni, la cei care au furat și continuă să fure, la cei care își urmăresc doar interesele personale, la lipsa unui sistem de valori reale, inclusiv valori naționale. Cum să iubești o țară în care te simți în permanență ultimul om, în care simți că statul, în loc să te susțină, își bate joc de tine, în care trebuie să dai șpagă ca să fii băgat în seamă, în care nu poți să-ți dezvolți o afacere în mod curat și onest, în care te zbați la o limită a decenței, a supraviețuirii? Așa că atunci cînd ești la capătul puterilor, din disperare și din neputință, ai tentația să dai vina tot pe biata țară – da, țara asta este de vină pentru toată nefericirea și eșecurile tale. Pe bune, cum ai putea să o mai iubești? În lipsa unui sentiment sincer de apartenență, ziua de 1 Decembrie devine o dată oarecare în calendar.

Îmi scria un prieten maghiar, care e acum la Budapesta, că „jumătate din România” se înghesuie pe străzile capitalei Ungariei. Eu știu și de ce pentru că frecventez un grup de travel și sînt informată. Jumătatea asta din România trebuia să fie la tîrgul de Crăciun de la Viena, că așa e la modă încă dinainte de pandemie, să-și mănînce wurst-ul și să-și bea vinul fiert acolo. Și-au luat bilete de avion din timp pentru mini-vacanța de 1 Decembrie. Și pentru că Austria a intrat în lockdown pe neașteptate, ca să nu piardă biletele – ce să facă? ce să facă? (multe discuții pe grup, oamenii disperați că anul ăsta n-or să vadă zurgălăi occidentali) –, s-au reorientat mai întîi spre Praga, dar și acolo s-a anulat tîrgul, așa că pînă la urmă au luat trenul de la Viena și s-au mulțumit cu gulașul de la Budapesta. De ziua națională a României... destul de ironic, nu-i așa?