Era o vreme cînd stratul de zăpadă, cu cît era mai mare, cu atît mă bucura mai mult. Şi asta nu „în staţiunile montane“, pentru că aş fi fost vreo schioare învederată. Nu. Ci chiar aici, în bătrînul şi, uneori (rareori?), bunul Bucureşti.

Desigur, cea dintîi astfel de vreme, cea în care luam zăpada în serios, era cea a copilăriei. Atunci nu se punea în vreun fel problema să dau zăpada, şi nici s-o străbat în goană spre un loc în care aveam o treabă stringentă. Da, mă duceam la şcoală, dar existau părinţii şi bunicii, care se dădeau peste cap să-mi facă poteci prin întinderea albă.

O luam în serios în sensul vîrstei: era, evident, prilej de joacă. Dar o joacă bine aşezată, cu ritual: era obligatoriu să fac un om de zăpadă, de cum se aşeza prima zăpadă în curtea bunicilor mei. Omul de zăpadă nu trebuia să fie nici mare, nici frumos: conta efortul şi marcarea momentului. În general, era uşor strîmb, cu ochii din aşchii de brad ori, în cel mai bun caz, nasturi, cu cîte o cîrpă veche pe post de fular şi un înlocuitor de ghiveci drept pălărie. Dar întotdeauna avea ceva benign şi hîtru, care mă făcea, încă de atunci, să mi se rupă inima de condiţia lui atît de abrupt trecătoare.

O altă iarnă era cea din poeziile de la şcoală, care ne cultivau o imaginaţie cuminte şi destul de siropoasă: zăpada era omăt ori nea, şi atrăgea după sine roiuri de figuri de stil, precum personificarea, comparaţia, metafora, enumerarea, repetiţia etc.: „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! / Cu o zale argintie se îmbracă mîndra ţară; / Soarele rotund şi palid se prevede printre nori, / Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.“ (Vasile Alecsandri, „Iarna“).

Fulgii erau „fluturi albi“, ţara avea umeri care erau „dalbi“, iarna cernea norii de zăpadă... etc. Acum, recitind poezia, nu mi-a displăcut: i-am redescoperit nota... dark: iarna e „cumplită“, plopii sînt „fantasme“, soarele e „palid“, întinderea – „pustie“... Nu e totul chiar bucurie strălucitoare.

Doar în ultima strofă: cea în care neclintirea uşor depresivă e spartă de un element uman în mişcare. Sania. O altă bucurie a zilelor senine de iarnă. Copil fiind, desigur, şi eu mă dădeam cu sania. Dar nu ştiu cum s-a făcut că, pentru mine, una, săniile nu au fost ca-n „Jingle Bells“. Ci cu ghinion. Nu de la început, însă. La început, totul mergea strună: atît în Bucureşti, cît şi la Sinaia, mă dădeam pe derdeluş cu ştiinţă (adică ştiam cum să cîrmesc şi cînd să pun picioarele jos, a frînă). La un moment dat, mult mai mare fiind, la Cumpătu, am făcut, la ideea unui prieten, un trenuleţ de sănii. El mergea în frunte, eu după el... Am intrat în sania cu cai care făcea, pe vremea aceea, ture locale. El şi-a spart capul, eu m-am sculat bezmetică. Caii nu ne-au călcat, doar liderul trenuleţului s-a lovit în sanie. Ţin minte şi acum cînd m-am ridicat de jos: lumea părea confuză, de nerecunoscut...

Nimeni nu a murit, dar zăpada, de atunci încolo, nu a mai fost aceeaşi pentru mine. Latura întunecată pîndea ambiguu pe undeva pe sub albul nu chiar atît de imaculat. O singură dată am mai avut încredere să mă dau cu sania, împreună cu iubitul meu din facultate: şi am căzut cu brio, sfîşiindu-mi pantalonii. De atunci s-a încheiat, în ce mă priveşte, euforia sporturilor de iarnă. Le-am pasat fiului meu, ce-i drept, cu excesivă grijă: o grijă care l-a făcut, din păcate, să nu fie, nici el, prea mare amator de sănii. În schimb, a reuşit să schieze, chiar bine.

Zăpada a devenit postamentul pe care se sprijineau, de multe ori degerînd, picioarele noastre statice de părinţi/spectatori. La baza pîrtiei de schi, alături de alţi bunici şi părinţi. Cu cîte o ciocolată caldă în mînă sau un ceai. Chibiţi. Relaxaţi chibiţi, liberi să admire peisajul în voie sau să le tresalte inima dacă odrasla lor nu soseşte în timpul scontat.

S-a terminat şi cu postura asta. Odrasla merge la schi de una singură. Părinţii chibiţi se întorc la postura de simpli cetăţeni de Bucureşti, care percep zăpada în accepţia ei urbană matură: cea mai neagră dintre toate. Maldăre de troiene care trebuie escaladate ca să prinzi autobuzul, ca să ajungi la slujbă prin magazin. Bucuria zăpezii se transformă, mai curînd, într-una ascunsă, interioară, livrescă, fără legătură directă cu realitatea.