În toamna lui 2016, m-am bucurat să aflu că Nobelul pentru literatură merge la Bob Dylan. Reacția celor din sală, reacția lumii întregi nu s-a lăsat defel așteptată. Nu știu în ce măsură cantautorului i s-a împlinit un vis, fiind mai degrabă victima celor ce l-au visat cu Nobelul în mînă vreme de douăzeci de ani (cît a durat, se pare, lobby-ul pe lîngă Academia Suedeză), nu știu dacă îl merita, poate nici nu contează. Omul pare însă un visător, hai să îi caut – cîntece pe – versuri cu vise, mi-am spus.

M-aș fi bucurat mai puțin dacă premiul i-ar fi fost oferit lui Pynchon, Kadare sau Cărtărescu. Bob Dylan e genul de autor (lasă că textier, astea-s mofturi) căruia decernarea unei asemenea distincții îi face cu deosebire cinste. M-am bucurat pentru că Dylan a fost portavocea unei generații fără vîrstă, pentru care viața poate fi ea însăși literatură. Dacă o iei așa, premiantul nu putea fi decît el. Ce are a face că atîția compatrioți de-ai săi nu îl vor mai lua? Philip Roth a plecat îmbătrînit, cu lehamite. Bob Dylan a știut să rămînă tînăr, visător și anarhic pînă în firele albe.

M-am bucurat știind că Premiul Nobel pentru Literatură se acordă mai ales unor simboluri, ce devin personaje dintr un roman reînceput în fiecare octombrie. Se știe: Premiul Premiilor e pentru multe alte lucruri în afară de – sau pe lîngă – literatură: politică, idealisme, ideologie. Văzînd lucrurile așa, Bob Dylan îl merită cu prisosință. Dacă Nobelul ar fi fost într a-devăr încununarea supremă într-ale literaturii, cea mai importantă recunoaștere pentru un scriitor – numai întrucît e dotat cu o sumă pe care, de pildă, un sportiv o cîștigă în cîțiva ani? –, atribuirea sa lui Dylan ar fi fost blasfemie curată. Cum nu e cazul, de ce să faci atîta gargară?

Inf(l)amările păguboase ale detractorilor și elogiile deșănțate ale fanilor pică una cîte una. Bob Dylan a meritat Premiul Nobel pentru Literatură, pentru că respectivul Premiu Nobel a devenit el însuși literatură. Ca întotdeauna, discuția pe text ajută la despărțirea apelor, altfel ne lansăm în generalizări de juriu (deși, în cazul acesta, să îi citești laureatului operele complete nu ia foarte mult timp). S-ar impune să poți verifica valoarea pînă și din traducere: se presupune că nobelizatul e un autor universal. Cu alte cuvinte, oare cum îți gîdilă urechea Dylan în românește? M-am dus la varianta lui Mircea Cărtărescu din Suflare în vînt: 100 de poeme (Humanitas Fiction, 2012). Și una-două mi-am spus: traducătorul nu trebuie să cizeleze un text mai puțin reușit în original. Pe urmă, ce rămîne cantabil aici? Datorită cuplării cu muzica, traducînd se pierde, inevitabil, cam totul din ea, și chiar că rămîi doar cu literatura – cîtă e.

Hai să îi caut lui Bob – cîntece pe – versuri cu vise, mi-am spus. Firește că am găsit, pe bobdylan.com. Ba mai mult, încă netraduse la noi; nici măcar de către autorul nostalgic al Visului, cu excepția poemului intitulat „Al 115-lea vis al lui Bob Dylan“, care nici măcar nu conține cuvîntul „vis“, fiind o făcătură-însăilare de un suprarealism desuet. Așa că m-am pus pe treabă.

„Am visat că-l văd pe Sf. Augustin“ (compus în anul de pre-grație 1967) începe astfel: „Am visat că-l văd pe Sf. Augustin / Viu, ca tine, ca mine / Lăcrimînd prin locurile astea / În cea mai desăvîrșită mizerie / Cu o pătură la subraț / Și-un strat de aur curat / Căutînd aievea sufletele / Scoase deja la mezat“ – pentru a se termina cu ideea că visătorul se numără printre „cei / Care l-au vîrît în groapă“ pe sfînt, fapt ce declanșează o trezire furioasă și plîns cu capul plecat.

Comis după douăzeci de ani, „Un șir de vise“ (1989) merită transpus aproape integral: „Mă gîndeam la un șir de vise / În care nimic nu pare mai evident / Totul rămîne acolo unde e rana / Și dă într-un popas permanent / Nu mă gîndeam la nimic anume / Ca într-un vis, cînd unul strigase și se trezise / […] // Mă gîndeam la un șir de vise / În care timpul și tempoul zboară / Și nu ai ieșire în nici o direcție / Las’ aia de nu vezi cum ochiul îți împresoară / […] // Vise în care umbrela e strînsă / În poteca pe care ești azvîrlit / Cu scrisori de nici un folos cînd în mînă-ți cădeau / Decît dacă-s din altă lume // Într unul, numerele ardeau / Într-altul, am fost martor la un asasinat / Într-unul, fugeam, iar în altul / Tot ce păream să fac era un cățărat / Nu așteptam vreun ajutor special / […] / Doar mă gîndeam la un șir de vise“. Onirotecă versificată, ce lasă cititorul descumpănit.

Curiozitatea face că Haruki Murakami, unul din eternii perdanți Nobel, încheie aventura din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor punîndu-și protagonistul să dețină pe post de sicriu – sau luntre a lui Caron – mașina proprie. Ascultînd Bob Dylan, cu „A Hard Rain’s A-Gonna Fall“, antieroul rămîne captiv pentru totdeauna în subconștient, acest mausoleu pe care îl închidem cu toții în noi. Nu altceva propune „Visul lui Bob Dylan“ (1963). Redau numai primele două strofe: „Mergînd c-un tren spre vest / Am ațipit să m-odihnesc / Un vis am visat ce apoi m-a durut / Cu mine și primii cîțiva prieteni pe care i-am avut // Holbatu-m-am la încăpere ca jumătate cînd lăcrimezi / Acolo unde cu prieteni am petrecut multe după-amiezi / Acolo unde-mpreună cu bine-am trecut prin multe furori / Rîzînd și cîntînd pîn’ la cele dintîi ore din zori“. Să fie prietenii aceștia din generația despre care a strigat -Allen Ginsberg în Howl, contraculturnicii, hippioții, hipsterii de pretutindeni?

Bob Dylan a primit Nobelul pentru redescoperirea Americii etern făgăduite, acea Americă fondată pe/de valorile democratice, umaniste, călcate mai nou în picioare. Dacă Premiul Nobel se acordă, faute de mieux, pentru „servicii aduse umanității“, poate că serviciul suprem ar fi să militeze în subtext pentru deșteptarea americanilor. Și a atîtor altora. Cu alte cuvinte, Nobel pentru Dylan se prea poate să se fi vrut un vot anti-Trump & Co.!

Cînd un bard (nu) visează Premiul Nobel, are toate șansele să îl și primească. Nu știu voi, dar eu spun c-a fost într-un vis bun. 

Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.