De cînd știm sigur că dușmanul nevăzut e printre noi, s-a instaurat, cel puțin în viața mea, o stare de haos acut. Pînă la apariția lui, mă străduisem ani la rînd, cu eforturi majore, să-mi creez propria ordine.

N-a fost deloc ușor. Nu sînt o persoană căreia îi plac regulile, ci dimpotrivă: detest, instinctiv, orice formă de autoritate. Și totuși, în ciuda acestei nefericite trăsături, am încercat, în diverse perioade ale vieții, să mă autoreglementez, să-mi pun singură reguli, dat fiind că nu le suportam pe ale altora. Regulile astea presupuneau un soi de program oarecum strict de viață, cu un număr de ore pentru citit, altele pentru sport, cu reducerea interacțiunilor sociale.

Sună cunoscut, redundant și ironic în momentul de față, nu? E ca și cum, avînd o meserie liberală și liberă, în care eram nevoită de cele mai multe ori să lucrez singură, acasă, cu un program autoimpus, m-aș fi pregătit o viață pentru carantina coronavirusului. Cu atît mai mult cu cît meseriei i s-au adăugat și țelurile mele de dezvoltare personală – care includeau statul mai mult singură (deși firea îmi cerea fix reversul), într-un soi de autoizolare față de deșertăciunile și plăcerile lumii, măcar din cînd în cînd. Un soi de semiasceză cît mă țineau băierile.

O viață tot hălăduisem, conform unui nestins dor de ducă. Mai toată facultatea mi-o făcusem on the run, nu știu cum, dar lucrurile mergeau ușor, trăgeam tare în sesiune, mă duceam la cursuri și-n rest, în mare parte, băteam Bucureștiul. Era nevoia asta în mine, de nou și de mișcare, ca nimic din jur să nu pară veșnic și grav, totul să fie volatil și spumos.

După ce am terminat facultatea, tot n-am putut să mă așez. Din pleiada de opțiuni, am ales-o pe cea care presupunea tot mișcare și schimbare: presa. Să fii reporter însemna să zburzi continuu de la un subiect la altul, să cunoști oameni din diverse medii sociale, de la homeless‑i la cosmonauți. Lumea nu era niciodată la fel și fiecare mediu pe care îl descopereai era ca o nouă pagină a unei cărți interminabile, pe care o tot răsfoiai.

Seducător și fascinant, pînă la un punct. A apărut, cu timpul, în tot acest du-te-vino, și o nevoie de altceva. De stabilitate. Frica de plictiseală a fost, încet-încet, înlocuită cu plictiseala de veșnica schimbare. Treptat, am simțit nevoia să alternez schimbarea tapetelor lumii din jur cu statul la gura sobei și interpretarea lor. Într-o încercare de a le percepe sensul, dacă o fi fost vreunul, de a le plasa pe toate, pe cît se putea, in the great picture.

Și așa s-au născut, în paralel, tabieturile de interior. Tabieturile unei vieți mai anoste, dar, cumva, mai adevărate: ale celei cu tine însuți/însăți și, în unele cazuri, și cu Dumnezeu. O viață mai complicată și mai greu de gestionat, fără atîta glamour și palpitant, uneori apăsătoare și insuportabilă, dar de multe ori mai profundă. Cu descoperiri neașteptate despre tine și despre lumea din jur.

Și cu multe ispite din exterior, care să strice pacea asta complicată și încă fragilă. De pildă, ieșitul la restaurant sau la cafenea. Chiar singur, statul la o masă acolo, în inima mulțimii, părea mult mai apetisant. Spectacolul lumii în direct, fie că era vorba doar de cei doi chelneri care treceau grăbiți cu tava, fie de domnul la costum care freca telefonul la masa de alături, putea fi seducător. Dacă mai surprindeai și o frîntură de conversație între cei doi chelneri, precum și un zîmbet hîtru pe chipul domnului la costum, puteai să țeși scenarii peste scenarii. Nu era doar apăsarea pereților tăi de-acasă, alb-murdari, zîmbetul devenit rînjet al pisicilor și al îngerilor tăi de pluș și ceramică, și nici praful de pe teancurile tale tot mai șuie de cărți care așteaptă să fie citite.

Era o viață care pulsa, care te mai scotea din depresia ce te pîndea cu perfidie, cînd ți-era lumea mai dragă. În spatele cortinei și al culorilor cărora te mai puteai refugia. La fel cum altfel creștea inima în tine de cîte ori zburai cu avionul peste mări și țări și poposeai în capitale europene, unde adăstai prin piețele publice, aruncai un ochi la catedralele locului, gustai din „specificul local“, dădeai o raită prin muzeele de artă celebre și prestai shopping-ul tradițional.

Minunat și deloc plictisitor. Și, totuși, dacă stai să judeci mai la rece toate astea, există un pattern în toate. Excursiile și capitalele astea sînt, desigur, unice în felul lor, dar au și cîte ceva în comun. Cîrciumile și restaurantele în care ești îmbuibat și fericit cu orice preț sînt diferite, dar și la fel, pe de altă parte. Numai dacă stai să cugeți la toate astea, la diferențe și asemănări, unicitate și repetiție, la nevoia de schimbare, dar și la cea de stabilitate, ai nevoie de un timp cu tine însuți/însăți. Dacă vrei să te și întrebi dacă există Dumnezeu, dacă între existența lui și teoriile științifice e o contradicție, de ce murim și care e rostul nostru pe lume etc., nu te plictisești nicicum stînd în casă. Chiar constrîns de nenorocitul de coronavirus. Și dacă-i mai ai și pe cei dragi prin preajmă, cu atît mai bine.