– o pledoarie pentru vin (II) – 

Familia din partea mamei, olteni într-o primă fază, însă naturalizați în Ardeal de foarte tineri, erau mai degrabă țuicari. La Cocorăști, lîngă Slatina, se făcea o țuică slabă care se numea băutură alcoolică. Vinul din vița de curte, căpșunică, cum se mai zice, ținea doar de sete. Cică oltenii de acolo beau numai vin de prin octombrie pînă prin martie, atunci cînd în sfîrșit se termina, pe post de apă. Nu știu dacă chiar așa era sau era doar un mit. Oricum, „căpșunica“ sau vinul de casă, natural, fără E-uri, desigur, fără sulfiți, e din nou cu dus și întors. Merg și acum prin sate și oamenii încearcă să-mi ofere un vin bio, făcut în ograda lor. De cele mai multe ori îl refuz sau mă prefac că beau. Pentru că am avut experiențe pe care nu le doresc nimănui cu vinul „de curte“ – dureri de cap cumplite a doua zi, deși băusem inofensiv, jumătate de litru cu sifon, arsuri la stomac etc. Să o mai lăsăm cu vinul home made, vin fac oamenii care se pricep, e și acolo un întreg proces care nu poate fi neglijat, nu troscănim niște struguri care cresc și ei cum vrea Dumnezeu și dup aia obținem o minunată licoare. Dar așa își fac românii vinul de secole – cum pot și ei. Așa cum fac și alte băuturi din orice, doar alcool să conțină. Așadar, bunicul meu, naturalizat în Ardeal, a descoperit cu destulă plăcere țuica locală care era mai tare și mai cu efect decît cea slabă, oltenească. O primea de pe la vecini și prieteni, o dosea prin debara în sticluțe. Toate sărbătorile clujene mi-au fost marcate de duhul pălincii pe care o scotea la un moment dat tata-mare, printr-un adevărat ritual, o turna în pahare micuțe – acum le-ar zice shot-uri –, apoi le spunea comesenilor: „Atît!“, ca să nu cumva să nu-i mai rămînă și lui după aceea. La 5 ani, am avut voie, la o masă de Revelion, să-mi bag degetul într-un pahar cu pălincă, să văd cum e. M-am strîmbat, nu mi-a plăcut. Despre vin nici un cuvînt. Pălinca și berea erau la putere.

Dragostea mea pentru vin am moș­tenit-o de la Anton, tatăl meu, bucureștean get-beget. Cul­mea e că taică-miu n-a fost mare băutor la tinerețe, cum nu e nici acum, s a obișnuit să bea vin mai tîrziu, laolaltă cu mama, cînd sticla de „corăbioară“ pe masă era una dintre puținele bucurii de care aveau parte în comunism. Sau „fetele de la Căpîlna“. Toate aceste porecle erau date de etichete, cum e acum „fata în iarbă“, vinul decent al săracilor. Vinuri proaste, de masă, din cînd în cînd și cîte o sticlă de Havana Club. Nu era vin, dar pe vremea aia încă se mai găsea. După 1990, vinul n-a lipsit aproape niciodată din casa noastră. Pe la 14 ani, cînd încă nu beam vin (eram copil, nu?), mă trimiteau la singurul butic non-stop de pe Calea Moșilor ca să le iau vin de Recaș. După ce am depășit vîrsta legală și am început să beau, am început să împărțim și vinul, după regulile stricte ale familiei Popescu. Și acum facem la fel – nici un membru al familiei să nu fie nedreptățit sau „neciolit“, cum spunem noi. Mama are chiar tot felul de aparate de măsură și alambicuri cu care împărțim la milimetru. Anton bea repede și cu poftă, eu savurez, mama – cum-cum, depinde de ce gătește și cîtă treabă are în bucătărie. Ritualul ăsta cu împărțitul vinului, inclusiv de sărbători, mi se pare cel mai frumos din familia mea. Nu bem ca să ne îmbătăm – am putea să luăm cinci sticle, nu două, bem ca să ne bucurăm de vin și să ne simțim bine unii cu alții. Cînd se desface sticla și se aude dopul pocnind, apar paharele: și aici încă un centrimetru, parcă acolo e mai mult, mai toarnă puțin la Anton.

Într-un timp, Anton, ca orice român care se respectă, își găsise o sursă de vin. Un fost coleg de serviciu producea ceva prin zona Buzăului. Un vin dulce, cum îi place lui. L-am denumit Mirghiș wine (Mirghiș îl chema pe producător). De fiecare dată înainte de Paști sau de Crăciun se comandau niște bidoane de la domnul Mirghiș și se stabilea o întîlnire la punct fix în care combustibilul sărbătorilor se livra dintr-o mașina în alta. „Să vedeți, domnu’ Anton, cum mi-a ieșit anul ăsta! Dulce ca mierea. Și știți că io nu pun un strop de zahăr, mă credeți pă cuvînt!“ „Domnu’ Anton, îmi pare rău, dar anul ăsta mi-a ieșit mai demisec… nu e chiar sec… dar așa a fost soarele, strugurii… luați totuși măcar zece litri, e un pic mai tare! N-o să vă pară rău!“ Cînd vinul ajungea în sfîrșit acasă, era cantitate, nu se mai ținea cont de împărțeală, fiecare bea cît voia, ca pe apă, pe vremuri, la Cocorăști. Vinul nu te îmbăta, era slab, dar nici nu-ți dădea o stare deosebită, așa cum doar un vin bun poate să ți-o dea după doar cîteva guri. Am băut la un moment dat un vin în Portugalia, n-am reținut cum se chema și-mi pare rău – eram în Paradis după doar cîteva guri, marea era mai albastră, molusca din farfurie părea încă vie, rîsetele din jur se spărgeau în clinchete de clopoței. A durat puțin, dar tot ce e frumos durează, de fapt, puțin. E posibil să beau exact același vin în același loc peste zece ani și să nu mai am aceeași stare. Însă vinul lui Mirghiș era funcțional, treceam, de bine, de rău, sărbătorile cu el, la un moment dat era un preaplin, deveneam abulici. „Astăzi eu nu mai beau nimic!“, declara Anton pe 27 decembrie, e pildă. Însă, pe la prînz, se mai strecura și cîte un vinișor în paharele noastre, din nou amorțeală plăcută, gust de miere și de floare, atmosferă de primăvară. Cu ce te poate încurca un vin?

Tot eu și Anton am inventat un nou termen oenologic care nu va fi niciodată acceptat – „buzism“. La un moment dat, ne-am mutat la o casă la curte unde locuiseră doi bătrîni, familia Buză, iar el producea vin în fiecare an din vița din curte. După ceva timp, am descoperit în pivnițe cîteva sticle de vin vechi, abandonate, cu dopuri din plută, rudimentare. Vinul se oxidase și căpătase acea modificare a culorii și a gustului care pentru un producător francez ar fi fost pur și simplu inacceptabilă. Un vin galben maroniu, un pic licoros, îmbătător, ni s-a părut absolut demențial. De atunci, de fiecare dată cînd vedem pe raftul supermarket-ului cîte o sticlă cu vin care după toate aparențele și-a modificat culoarea, eu și Anton exclamăm entuziasmați: „Buzism!“

La telefon, eu și taică-miu facem adesea schimb de informații despre vinurile pe care le mai descoperim prin supermarket-uri, în general vinuri destul de banale, pentru că nici unul nu ne permitem vinuri mai scumpe de 30 de lei. Ce găsim special în jur de 30, transmitem mai departe. „Anton, am găsit un trapiche, argentinian, foarte bun… știu că e sec și că tu n-ai încredere în vinurile străine, dar merită să-l încerci! E la Carrefour.“ „La Kaufland, un Tokay, bunicel… un pic cam aspru pentru un demidulce… vrei să-ți iau și ție?“ „Un Gewürztraminer de Alsacia… absolut minunat!“ M-am mai școlit un pic față de taică-miu și am citit și cartea lui Bernard Pivot, Dicționar din dragoste de vin, o carte minunată în care nu simți doar erudiția autorului, dar simți și gustul, savoarea, vinul integrîndu-se în cultură, tabieturi, fițe, doar prin simpla lui prezență pe mesele de sărbătoare sau nu. La fiecare pagină îți vine să bei un alt pahar, să încerci – ceea ce am și făcut la un mod virtual, verificînd vinuri pe aplicația Vivino, unde poți fotografia sticle de pe rafturile supermarket-urilor ca să identifici vinul și să afli cum e evaluat de consumatori. Din păcate, toate vinurile recomandate în cartea lui Pivot sînt extrem de scumpe.

Însă, din punctul meu de vedere, vinul înseamnă mai mult decît gust și recenzii, înseamnă prieteni și familie. La un moment dat nici nu mai contează atît de mult calitatea vinului, ci modul în care el reușește să-i lege pe oamenii nelegați prin nimic. Și apropo tot de Portugalia – țara în care m-aș muta și mîine dacă aș avea ocazia să-mi fac cît de cît o viață acolo –, m-am nimerit la un moment dat la Porto, la începutul anului universitar, cînd „frățiile“ mergeau în grupuri pe stradă, cîntînd, împînzind orașul și, într-un tîrziu, risipindu-se prin bodegi. Am urmat fascinată o astfel de frăție. Am ajuns într-un interior mic, unde studenții au ocupat aproape toate mesele, comandîndu-și bacalhau prăjit (cod din ocean) și carafe cu vino tinto, vinul casei. Am mîncat împreună cu ei, am băut împreună vinul, cinstit, dar fără elogii, absolut banal, am cîntat laolaltă cu ei într-o limbă pe care n-o cunoșteam. A fost una dintre cele mai frumoase seri pe care le-am trăit vreodată.