De vreo două săptămîni locuiesc la Gherla, un orășel din Ardeal, facem un film documentar în zonă și am luat hotărîrea să ne mutăm aici pentru o scurtă perioadă de timp, ca să fim mai aproape de subiectul nostru. De pe terasa apartamentului pe care l-am închiriat se vede de sus tot orașul, pe care îl poți străbate la pas într-o jumătate de oră, cu o frumoasă catedrală armeano-catolică exact în mijloc, unde un vigilent clopotar se încăpățînează să tragă clopotele din oră în oră sau cînd i se năzare, se vede și gara părăginită, cu o pasarelă în descompunere, pe aici trec, tot din oră în oră, trenurile regionale fără călători, pentru că oamenii preferă să se deplaseze pe distanțe scurte cu microbuze sau cu mașini personale. Gara în sine pare o relicvă din alte timpuri, e aproape inutilă, însă dă un ritm orașului amorțit. Am ajuns să învăț aproape pe de rost mersul trenurilor locale – mai întîi e o voce de femeie care anunță cu lentoare ce tren vine și încotro se îndreaptă, apoi se aude repetat un clinchet de la barieră, care atenționează șoferii de pe drumul județean să oprească, în sfîrșit, din depărtare, un șuier de locomotivă, urmat de țăcănitul roților și de un scîrțîit prelung, pînă cînd trenul încremenește în gară pentru vreo două minute. Toate acestea pînă tîrziu în noapte, atunci cînd luminile orașului s-au stins, iar eu am senzația că am adormit pe o bancă, pe un peron, în așteptare, e o întreagă poezie aici pe care o știam, dar o uitasem. Și recunosc că de mult n-am mai dormit atît de bine, trenurile au rol terapeutic. Tot de pe terasa apartamentului mă mai uit seara cum apune soarele în spatele unor dealuri, umbrele încep să se lase, pe cer se văd dîrele lăsate de avioanele care decolează sau aterizează de pe aeroportul din Cluj și, pentru că sînt pe pămînt, în siguranță, într-un loc departe de spaime profunde și de conflicte, simt așa, vorba lui Kundera, o ușurătate a ființei. Din spatele blocului începe pădurea abia înfrunzită, la început de aprilie, se aud păsări necunoscute pentru mine, cum ar fi, de pildă, pasărea care face precum un telefon care se descarcă, dar și triluri de mierle și, în mod constant, disciplinata ciocănitoare. În zilele de -week-end, localnicii ies la picnic la marginea crîngului, fac jogging sau își plimbă cîinii pe drumul forestier care se vede de pe fereastra de la bucătărie, în fiecare zi îmi propun să „folosesc“ pădurea la ceva, orice, doar pentru că acasă, la București, n am parte de una și probabil că, în orașul acela, nici nu voi avea parte vreodată, însă n-am reușit. În schimb, cobor și urc dealul pînă în oraș de cîteva ori pe zi, trec pasarela care mai are un pic și se prăbușește, în primele zile abia reușeam să-mi reglez respirația, mă simțeam ca la 80 de ani, pentru că acasă n-am dealuri și nici pasarele, acum m-am obișnuit, e floare la ureche, totul ține de exercițiu, de mult nu m-am mai simțit atît de în formă. Ajung în oraș, unde am început să cunosc magazinele, știu unde mezelurile sînt proaspete, care e cea mai ieftină farmacie, de la ce aprozar să iau fructe, unde pot găsi bere mai acatării, nu doar la pet, unde-s plăcintele: palaneț cu varză sau cu brînză și cu cozi de ceapă.

Dar și magazinele, respectiv vînzătoarele, au început să mă cunoască pe mine, toată lumea îmi zîmbește, zîmbesc la rîndul meu, spun „Mulțumesc“, mi se răspunde „Cu drag!“, totul mi se pare atît de firesc, de parcă lumea ar fi fost mereu astfel alcătuită. Magazinele mici ale producătorilor locali nu au fost încă înghițite de hipermarket-uri (deși există două, mai la marginea orașului), un butic non-stop este în același timp și dispecerat de taxi, avem chiar și un mic „KFC“ reinventat, adică o altă afacere locală cu crispy stripes și aripioare picante, și mai avem și un bistro ca-n Italia pentru că proprietarul a lucrat la Roma mai bine de douăzeci de ani, s-a întors acasă cu un know-how și gătește la inspirație, în fiecare zi altceva, de la „tort de vinete“ (de fapt, vinete al forno cu mozzarela absolut demențiale, cred că nici în Italia n-am mîncat ceva asemănător) la fructe de mare, vin oameni din Dej și din Cluj ca să mănînce la el, în meniu sînt peste douăzeci de sortimente de pizza. În puținul timp pe care l-am petrecut aici (îl pun la socoteală și pe cel din toamnă, cînd am stat la o pensiune), aș ști de unde să iau un instalator bun, un taximetrist, un electrician, chiar și un zidar priceput, o coafeză, un mecanic auto, dar și un doctor orelist, de pildă, în care să am încredere și care să nu mă trateze ca pe un „alt pacient“, alt număr de ordine. În București, după douăzeci de ani de viață adultă, nu știu, mă simt singură și debusolată într-un oraș cu mii de prestatori de servicii, mi-e frică de „țepe“, odată s-a stricat un robinet în baie, duminica, țîșnea apa ca la balamuc, în disperare de cauză am chemat pe unii de pe net la întîmplare, cu „situații de urgență“, mi-au luat 300 de lei ca să schimbe un robinet. Le-am povestit celor de aici și au rîs.

Așadar, ca să fac un mic rezumat: de cînd „locuiesc“ la Gherla n-am mai făcut atacuri de panică, n-am mai luat nici măcar o jumătate de Xanax, dorm bine, mănînc ca-n Italia, sînt într-o formă fizică bună, chiar dacă n-am apucat încă să alerg prin pădure. Mai mult decît atît, mă simt un pic într-o altă țară, departe de tot ce se întîmplă la București, umbrele și frustrările politice nu se întind pînă aici, nu vorbește nimeni despre Dragnea, mai degrabă despre Boc, centrul regional e mai aproape, aud zilnic discuții despre ce a făcut Boc și mai ales despre ce va face Boc, ceea ce e de bine. Am văzut pe Recorder reportajul cu mitingul PSD de la Craiova, dacă aș fi fost la București mi-ar fi venit să plîng, ca de obicei, să cred că nu există nici o speranță, că sîntem pierduți, de aici mai degrabă m-am amuzat, m-am uitat la reportaj cu detașare, mi-am dat seama că n-ar avea curajul să organizeze așa ceva în Ardeal, dar și că țara asta e ruptă în mai multe bucăți, totul ține de oameni și de modul în care își locuiesc bucata de țară. Și eu mă simt cumva ruptă de tot ce se întîmplă, ceea ce face bine la cap, tot ce mai aflu e de pe Facebook și doar pentru că prietenii mei virtuali sînt din București, dacă aș locui aici aș avea prieteni gherleni sau clujeni, probabil că n-aș mai ști nimic, aș fi cu totul în altă parte. Mă gîndesc cîteodată cît de mult rău mi-a făcut orașul în care m-am născut, oraș pe care l-am detestat multă vreme și cu care în cele din urmă m-am obișnuit așa cum te obișnuiești cu o mîncare care nu-ți place, o înghiți în silă pentru ți-e foame. Și că viața e, de fapt, în altă parte. Apoi îmi dau seama că bietul București n-are de fapt nici o vină, e un oraș urgisit. Și îmi mai dau seama că n-aș putea locui la Gherla la infinit, cu toată inocența lui, e doar o pauză, o respirație. Din nou, viața e în altă parte… dar unde? Aproape toți tinerii de aici se plictisesc, prea multă liniște ajunge să te epuizeze și vor să plece, cei mai mulți fac deja neveta la Cluj și vor să se mute în orașul mai mare și cu salarii mai bune de peste deal. Alții visează la Anglia sau Germania și probabil că vor pleca ca zidari, instalatori, taximetriști, coafeze. Și pentru ei viața e în altă parte ca și pentru mine, nu mai contează de unde vii și unde ai trăit pînă acum, important e să încerci să te împaci cu propriii tăi demoni. Zilnic, prin Gherla trec trenuri goale, nu le așteaptă nimeni.

Foto: A. Popescu