Scriind despre ultima serie din Tales of the City, cea din 2019, pomeneam de amestecul mentalităților și moravurilor vechi și noi. Unele rămase chiar de pe vremea bunicilor, altele, din cea a părinților, din copilăria și tinerețea noastră, din cea a copiilor noștri. Și, în sfîrșit, din epoca prezentă.

Facem mereu, ziceam, slalom prin acest ciudat mix, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Gesturi reflexe, de la unele mai terre à terre la altele mai alambicate, din prezent, trecut ori trecutul îndepărtat ne sînt la fel de proprii, în funcție de situație. De pildă, în casă, mai toată ziua, stau cu aerul condiționat pornit. Nimic neobișnuit, veți zice, dar, în copilăria mea, desigur că așa ceva nu se pomenise. Se pare că nici verile nu erau atît de călduroase (de cîte ori am auzit replica asta, era una din conversațiile standard, de vară, cu taximetriștii, încă dinainte să fi aflat despre încălzirea globală) pe atunci. Oricum, verile, în interior, treceau cu geamurile deschise și perdelele trase. Exista și varianta cu geamurile perfect închise și jaluzelele trase, într un soi de atmosferă de cavou. Căci, da, pe vremea de atunci se purtau jaluzelele, ba chiar și obloanele din lemn. Plasa împotriva țînțarilor și a altor înaripate exista și ea, dar nu chiar peste tot. Muștele bîzîind deasupra oalei de supă intrau în firescul cotidian, precum și pliciul (nici nu-mi mai vine să cred că există un asemenea cuvînt, darămite un asemenea instrument). Iar noaptea, la fel de la sine înțeleși erau țînțarii, care-ți dădeau tîrcoale insistenți. Despre care nu știam ce boli puteau transmite și nici cu ce spray uri puteau fi stîrpiți: știam doar că, în cazul în care dormeam la bunici, îl chemam pe supereroul de bunicu-meu, cu arma lui neînfricată: o mătură cu coada atît de lungă încît să ajungă pînă la tavanul înalt al casei lor bătrînești, unde se refugiau inamicii bîzîitori.

Era, pe vremea de atunci, un fel a simți vara între agresiune și plăcere, între apăsare și ușurare facilă. Era agresiunea căldurii de afară, care se scurgea în casă, pătrundea în interior pe te miri unde, precum păsările din filmul lui Hitchcock. Aducea cu ea o senzație de stagnare și de plictiseală irecuperabilă pe care am mai întîlnit-o în diverse romane neaoșe, să zicem clasice, care se asorta cu dulceața și cafeaua sorbite atemporal, aproape fără ritm. Am mai prins și eu obiceiul ăsta, al dulceții, șerbetului și cafelei, evident la ibric, în lumea bunicii mele. Cînd venea cineva în vizită, în anii copilăriei mele, încă se „servea“ dulceață, făcută în casă, în castronașele bune, transparente, cu paharul de apă de la robinet, care se putea bea. Și cafeaua fiartă în ibric, la foc mic, pe aragazul cu butelie, în cești la fel de mici. Care la sfîrșit se întorceau cu susul în jos, pe farfuriuță, pentru ca una din „expertele“ din vecini să poată ghici în ea. Era un ritual, în care nu știu dacă se credea, pe bune, dar trebuia dus la capăt, căci intra în protocol.

Momentele astea erau cele încremenite, de vară, în care timpul stătea în loc și toată agitația, altfel obișnuită, de pînă atunci era dezbătută, disecată, întoarsă cu susul în jos. Doamnele, femeile, sau cum să le spun, care veneau în vizită la bunica mea își dezlegau atunci limbile și-și manifestau feminismul într una din puțiele forme în care o puteau face atunci, prin anii ’70 din România comunistă. Și anume bîrfind, trăncănind liber, inclusiv despre bărbații lor. Copiii, ca mine, erau acceptați parțial la un asemenea show. Mai întîi pe fundal: erau și ei pe acolo, se presupunea că oricum nu prea înțelegeau mare lucru din ce se spunea. Apoi pentru că trebuiau hrăniți, ba chiar îndopați: activitate esențială a mediului preponderent feminin în care adăstam.

După ce erau îndopați, erau trimiși să și facă somnul de după masă. Obligatoriu, pare-se, pe vremea aceea. Era un fel de teroare în somnul ăsta, pe care mai nici un copil nu și-l dorea, dar pe care trebuia să te prefaci că-l acepți. Eu, una, cel puțin, așa făceam: bunicii mei erau de treabă, buni cu mine și înțelegători. Dacă ei considerau că, timp de vreo oră, pe la amiază, trebuia să fiu obosită și să mă odihnesc, de ce să le arunc în aer iluziile? Stăteam în patul din încăperea care se numea antreu, una de trecere, evident, în care se auzeau atît guguștiucii, cît și frînturi din conversațiile doamnelor ori din înjurăturile benigne și solitare ale bunicului meu, în timp ce presta diverse activități, unele utile, altele ca să-și facă de treabă, prin curte, și-mi imaginam lucruri. Unele simpatice, altele mai horror, despre care dacă bunica mea ar fi știut, s-ar fi îngrozit, probabil.

Ora asta n-a fost rea, a fost cea în care am luat cunoștință de mine însămi și de ce se perindă prin co-tloanele minții mele. După ea, căldura, cea încă în limite suportabile, se evapora. Bunicul meu putea uda curtea (nici asta nu se făcea la orice oră, fără tipic) și eu puteam evada din interiorul sufocant în lumea mai liberă și mai aventuroasă a masculinității, fie ea una domestică.