Sînt oameni care au norocul (deși e foarte posibil ca ei înșiși să nu considere așa) să se fi născut în familii numeroase, cu cel puțin doi frați, iar părinții lor să aibă chiar vreo trei-patru. Cu copiii și nepoții din dotare, la mesele de familie se pot aduna chiar vreo 15 oameni. Ca-n filmele italiene.

Trebuie să fie simpatic și viu cînd se strînge atîta lume laolaltă. Atîta forfotă și interacțiune umană întotdeauna o să umple potențialul gol care se întrevede la orizont. Gol care ne amintește de finitudinea existenței noastre. Și care, la o adică, poate deveni un hău amenințător.

Sînt tot soiul de modalități de a face față amenințării ăsteia. Cei mai mulți dintre noi aleg eludarea. Micile detalii ale vieții de zi cu zi pot deveni, la o adică, tot mai mari. Se pot complica și alambica în combinații la care nici cu gîndul nu gîndești. Societatea consumeristă și tehnologia avangardistă oferă modalități tot mai incitante de a-ți complica existența. Intri într-un sistem al dorințelor și, dacă celebrul, dar deja desuetul peștișor de aur nu se mai înghesuie să le împlinească, atunci tu, cetățean model al acestei societăți, nu ai decît să treci la fapte.

Mai întîi, să muncești pe rupte ca să cîștigi bani. Banii nu mai sînt ca-n concepția lui Scrooge sau chiar a bunicilor mei, un teanc de monezi sau de bancnote pe care le acumulezi pentru zile negre, căci existența se desfășoară mereu cam la fel, cu sau fără ei. Nu. Ei nu mai sînt nici măcar doar garanția siguranței tale materiale, a acoperișului confortabil de deasupra capului și a blidului plin. Și, iarăși, nici doar instrumentul prin care poți acumula bogății: case, terenuri, lingouri sau mai știu eu ce.

Nu. Banii sînt și un pașaport spre libertate. Spre libertatea de mișcare, de opțiune sau chiar de gîndire. Fără ei e aproape imposibil să ajungi și în alte locuri decît cele în care-ți duci zilele. Sigur că se poate călători și cu bani puțini, dar tot cu bani. Sau, ca-n epoca hippie, cu autostopul și cerînd de pomană și găzduire gratis. Vine doar vorba, asta s-ar întîmpla numai într-o lume mai bună, în cea de acum e de-a dreptul periculos.

Avînd bani, poți să încerci experiențe. Poți să vezi balenele din ocean sau leii din Kenya, poți să-noți cu delfinii sau să ajungi într-un ashram, să trăiești două săptămîni în Toscana sau să faci scufundări în Bali. Poți să faci turul lumii cu motocicleta, să sari cu parașuta, să faci surfing, să urci pe Everest sau să ai experiențe sexuale inedite. Banii îți dau libertatea să le încerci. Să încerci moduri cît mai alambicate și mai generatoare de adrenalină, care să-ți blocheze cît mai meștușugit vederea la neant.

Tot banii îți pot asigura accesul la cunoaștere. Cărțile sînt scumpe și, dacă vrei să cumperi chiar și una motivațională, care-și propune să te sfătuiască ce să faci cu viața ta sau măcar cum să-ți păstrezi calmul în ea ori să mănînci sănătos, trebuie să ai ceva bani. Cu atît mai mult dacă vrei să te înscrii la nu știu ce cursuri senzaționale de artă, scriere creativă, regie sau șamanism. Excesul de învățare, ca și cel de experiențe, e un mijloc clar de a cîrpi deschiderea spre neant cu un petic considerabil.

Există însă și alte categorii de petice, mai solide. Mai solide și, miraculos, din aceeași țesătură cu materialul clientului: cînd le coși acolo, în țesătură, aproape că nu se mai văd, se contopesc cu totul. E vorba, evident, de iubire: leacul ideal împotriva neantului e îndrăgostirea. Imaginea celuilalt, cu care aspiri să te contopești, se plasează fix în locul găurii în care ai fi avut vedere spre altceva. Senzațiile pe care le trăiești pe parcurs, de la adrenalină la confort și siguranță, de la bucuria împărtășirii la noblețea dăruirii, pînă la ceea ce ne permitem să numim pur și simplu fericire, ne fac nu doar să nu vedem posibila crăpătură, ci să și uităm că există. (Nu voi discuta aici de reversul medaliei, cînd toate cele de sus sînt, dacă nu sfîrșite, măcar zguduite, și nu doar întrevezi crăpătura, ci o percepi numai pe ea.)

Există o altă modalitate, poate mai solidă decît îndrăgosteala, de obturare a deschiderii: aducerea pe lume a unui urmaș. Continuarea unei părți din tine în lumea asta dificilă și plină de limite și de determinări, dar totuși fascinantă. Nașterea și creșterea unui copil astupă cu vîrf și îndesat golul, te umple fix de reversul lui. Sigur, trebuie să plătești un preț: prețul e, practic, o mare parte din viața ta, din tine. O dai altuia. Dar e, cumva, o investiție și un troc, dacă-ți place să vorbești în termeni din ăștia: dacă vrei ca o parte din tine să se păstreze, dai o parte din tine.

Cînd urmașul tău a crescut și tu ai dat cam tot ce ai avut mai bun și ce te-au dus capul și simțurile, se întîmplă un fenomen ciudat, ba chiar înspăimîntător: te întorci de unde ai plecat. Și anume în locul de unde ai, din nou, vedere la neant. Toată chestia e să te fi întors diferit. Și, chiar dacă-l vezi, să nu ți mai fie frică de el. Aici intervine divinitatea, pentru cei care au ochi și inimă pentru ea. Și, de fapt, fiecare se descurcă cum poate.