Îmi zboară prin minte instantanee din diverse vacanțe. Într-o ordine mai mult decît aleatorie. În vacanțe mi se întîmplau mereu nenorociri: cădeam, mă loveam, îmi rupeam ceva. Toate la limita cu dezastrul. Nici una dintre întîmplările astea nu m-a dus chiar la spital și nu m-a lăsat cu vreo infirmitate, deși s-ar fi putut. Au fost, după mine, ca niște efecte ale interacțiunii cu o lume mai deschisă, mai abruptă, altfel decît cea cocoloșită de la București (deși și acolo stăteam pe afară, dar totul se desfășura într-un calm). Înțeleg că-n primul an în care am fost la mare, pe la 2 ani, era să-mi scot un ochi băgînd ambele picioare în același crac de la pijama și intrînd aproape cu ochiul în muchia de la pat. În anul următor împingeam singură un leagăn care mi-a ajuns, în final, în buză și mi-a spart niște dinți din față. Noroc că erau de lapte. Într-un alt an m-a mușcat cîinele negru vagabond Mircea pentru că m-am apropiat de el, cu intenții bune, dar necunoscute lui, în timp ce mînca. S-a dovedit, totuși, că nu era turbat. Într-un an, sania cu care mă dădeam a sfîrșit într-un pîrîu, eu sărind însă la timp de pe ea.

Era ca și cum întîlnirea cu nemărginirea, pompos spus, m-ar fi intimidat. N-am fost în stare să mi-o apropriez decît în asemenea moduri neîndemînatice. Ca și cum vecinătatea ei și interacțiunea cu formele ei de manifestare, atît cu marea, cît și cu muntele, m-ar fi copleșit prea tare și n-aș fi putut să le stăpînesc decît atît de stîngace.

Povestea asta a continuat și după ce am crescut, atunci cînd a mers mînă-n mînă cu procesul meu de maturizare. Pe la 13 ani am hotărît că pot și eu să sar un geam la „fațea” ca să ajung mai repede în locul unde trebuia scuipat cel care se punea. Am făcut-o, dar pentru că nu eram obișnuită și nici îndemînatică, am căzut cu genunchiul pe cristalul mesei pe care sărisem și am făcut praf atît geamul, cît și cristalul, precum și inima bunicii mele care nu mă cunoștea în ipostaza asta dezlănțuită.

Da, era ca și cum stihiile din jur s-ar fi transferat în mine. Mă stăpînea deodată ceva mai aprig cu care restul eului meu nu avea mare legătură. Contactul dintre cele două se producea sub forma unui șoc și a unei calamități de buzunar.

Dar toate astea au fost și inițieri. Așa am descoperit că da, am curaj, dar nu e neapărat ceva ce mi se potrivește și că trebuie s-o iau mai încet dacă vreau să rămîn în viață. Mi-am aflat cu ocazia asta și limitele, și aptitudinile, și asta mi-a prins foarte bine. M-am definit și m-am autocircumscris.

Experiența finală, ușor catastrofică, din vacanțe a fost cea despre care am mai povestit, cea cu sania cu cai. Aveam deja 16 ani și venisem, pentru prima dată, singură la Cumpătu, în Sinaia, unde, pe vremea lui Ceaușescu, era o casă de creație pentru scriitori, pictori, muzicieni, cineaști etc. Mergeam acolo de mică, multe din întîmplările de mai sus s-au petrecut acolo. Era „țara” mea. Contactul meu cu natura, porția mea de absolut montan. La 16 ani am venit cu o familie cît de cît cunoscută. Cred că m-au adus cu mașina. Am avut atunci pentru prima dată senzația lipsei de apartenență. Senzația că poți călători cu niște oameni cu care nu ai nimic în comun. Care nu sînt nici suficient de simpatici, spirituali, dar nici măcar de treabă. Cărora, practic, nu le pasă de tine. Senzația că ești singur în mulțime. Că ești un bagaj în mașina lor. Mă rog, am ajuns cu bine la destinație. Bagajul a fost luat cu succes. Am avut o cameră singură pentru prima dată în viață. Într-o vilă aproape de pădure, unde se știa că noaptea venea ursul. Că făcea ture pe la tomberoane, nu chiar ca în zilele noastre, dar suficient.

Sigur, în vila aia nu eram singură. Pe femeia care o îngrijea o cunoșteam chiar destul de bine. Dar era tot o străină. Și atunci am înțeles ce înseamnă se fii singur. Cum nu e nimeni cu care să mai împarți responsabilitățile și cum toate deciziile, de la ora la care te duci la masă la cum te îmbraci, pe unde o iei, cu cine te împrietenești, îți aparțin exclusiv. Nu e nimeni care să ți le gireze. Țin minte răspicat uriașa spaimă de atunci. Spaima propriului luat în mîini. Spaima realizării că, de fapt, totul e pe umerii mei. Sîntem doar eu și neantul, în momentele alea.

Am exagerat, desigur. Dar atunci am realizat consecințele acțiunilor noastre și responsabilitatea individuală. Am aceptat să mă sui într-un trenuleț de sănii inițiat, culmea, de un băiat mai mic. N-aveam nici eu destulă minte, la cei 16 ani ai mei. Săniile au luat o prea mare viteză și s-au ciocnit cu sania cu cai care mai făcea ture pe acolo, căutîndu-și mușterii. S-a terminat, din fericire, cu happy-end, pentru că cei doi cai ne-au sărit. Băiatul din față și-a spart capul superficial. Eu am fost zguduită de interacțiune, dar am rămas, totuși, intactă. Țin minte și acum momentul în care m-am ridicat de pe jos, ușor amețită. A fost ca-n filme: m-am uitat în jur și am pornit-o mai departe, cu o percepție ușor, dar suficient de schimbată asupra realității.