Spre sfîrșitul lui 1992, în zarva tranziției post-decembriste, anunțul despre venirea pe lume a Dilemei a pus o parte a Bucureștiului pe jar. Proiectul ca atare a stîrnit curiozități tandre, îngrijorări concurențiale și animozități agresive. Fundația Culturală Română, instituția-mamă, avea mai multe progenituri, nu toate reușite. În schimb, directorul fondator, care-și asumase, în pofida tuturor clevetelilor, paternitatea, era la prima experiență de acest gen. Mulți se întrebau dacă gazeta de care-și legase deja numele avea să i semene sau nu. Unii sperau că așa va fi, alții se temeau că va fi așa.

În ianuarie 1993, cînd revista a dat ochii cu publicul, în holul clădirii din Aleea Alexandru, au întîmpinat-o o mînă de jurnaliști pro-guvernamentali, cîteva iscoade ale Opoziției, mai multe moașe și vreo trei nași.

Eram și eu acolo, cu Teddy, Leo, Lena și Tita (toți patru plecați, din păcate, pe rînd, într-o altă lume). Familia editorială căzuse de acord, încă din faza de concept, că săptămînalul pe care și-l dorea sănătos și competitiv are nevoie de un redactor-șef care să știe cîte ceva despre șpalturi, corecturi și… termene de predare, de un secretar general de redacție cu bune recomandări și de cîțiva gazetari de profesie. Le-am fost și le-am rămas recunoscătoare celor care mi-au oferit șansa unei experiențe cu adevărat norocoase.

Dilema a avut parte, de la început, de atenția drăgăstoasă a marilor nume înscrise în caseta ei redacțională, deopotrivă spirite ludice și povestitori minunați, care i-au dedicat o parte din timp, învățînd-o bucuria întru bună creștere. Cu Andrei Pleșu, Radu Cosașu și Zigu Ornea, întîlnirile pentru întocmirea sumarelor erau și ședințe de brainstorming, și seminarii de subtilă pedagogie culturală. Așa că revista a ajuns mai repede decît alte surate să rupă gura tîrgului și n-a așteptat mult pentru a fi asaltată de condeiele noii generații sau curtată de celebri afaceriști.

Avea cinci ani și un număr destul de mare de fani cînd i-am spus la revedere. Pentru draga noastră Dilemă urma să vină vremea revoltelor, a fugii de-acasă și a alegerii de a ajunge veche înainte de a-și înfrunta pubertatea. Cineva trebuia s-o pregătească pentru toate acestea, iar Mircea Vasilescu chiar a fost omul potrivit. Iar dacă lui i a urmat, la timp, Sever Voinescu, pentru ca tinerețea primului sfert de veac aniversat acum să stea sub semnul reînnoirii în continuitate, cred că undeva, acolo sus, Dilema și dilematicii statornici se bucură de protecție.

La mulți ani Dilemei, felicitări celor care au crescut-o atît de frumos, mulțumiri celor care-o însoțesc, cu amor fidel, de la un număr la altul! 

(Mesaj trimis de Elena Ștefoi la aniversarea noastră)