După cafeaua la ibricul roșu cu buline urma îmbrăcatul pentru școală. Îmbrăcatul ăsta presupunea, obligatoriu, punerea uniformei. Care, în liceu, era neagră sau un soi de bleumarin închis, cu bluză bleu sau, uneori, albă.

Cu respectiva uniformă am avut o love-hate relationship. În principiu, nu o acceptam – așa cum nu le-am acceptat nici pe predecesoarele ei din școala generală. Cum nu am acceptat nici bentița și nici cravata de pionier. Cînd scriu cuvintele astea, azi, mi se par de-a dreptul suprarealiste. Ideea că cineva îți putea impune să porți patru, cinci, șase ore pe zi o dungă albă din pînză, lînă sau plastic pe cap mi se pare, acum, de neconceput. Oricum, de cîte ori aveam ocazia, fie în orele profesorilor mai destupați la minte, fie în pauze, îmi scoteam bentița – care, din albă și imaculată, pregătită de mama sau bunica, ajungea un cocoloș insalubru.

Desigur, bentița reprezenta doar una dintre interdicțiile legate de păr. Tocmai în perioada adolescenței, cînd părul, atît pentru fete, cît și pentru băieți, căpăta, evident, o simbolistică pe de o parte sexuală și pe de alta (deși în legătură cu prima) rebelă, la școală ți se cerea, dacă erai băiat, să vii tuns, sub o anumită lungime, iar dacă erai fată, să ți-l porți prins, măcar într-o coadă. Poate că, pentru cine nu a trecut prin așa ceva, nu sună atît de sinistru. Pentru o persoană, însă, liberă în limite normale, aș zice, orice interdicție și încartiruire, mai ales la vîrste „fragede“, poate deveni o povară insuportabilă. Îmi aduc aminte de furia cu care îmi trăgeam bentița de pe cap, în pauze. Dar și cu care, începînd cam cu clasa a opta, îmi despleteam părul odată ieșită de pe teritoriul școlii. „A despleti“, pe care, acum, îl percep mai ales cu sensul lui figurat, era atunci ceva atît de concret: simțeam de-a dreptul voluptatea părului revărsat pe umeri și bătut de vînt. Mă simțeam, oricît de clișeistic ar suna, eu însămi de-abia atunci.

Mai tîrziu, în liceu, ne puteam duce cu părul despletit din cînd în cînd. Lucrurile erau incredibil de relative și amestecate, într-un mod haotic, bălmăjit, pe care nu mi-l explic nici acum pînă la capăt. Sau mi-l explic prin incoerența sistemului. Am urmat un liceu în care nu aveai voie, cel puțin teoretic, decît cu ciorapi de culoarea pielii (?), dar unde veneam zilnic la ore cu o uniformă scurtă și strîmtă, fără matricolă, cu eșarfe și pulovere colorate pe deasupra. Și asta nu-i nimic: aveam vreo două colege care nici nu mai purtau uniformă. Una dintre ele (despre care am mai scris) o purta, de fapt, pe sub niște fuste verde cu alb, cred, tricotate de ea însăși. Oricum, uniforma nu se vedea. O alta își făcuse o fustă de culoarea uniformei, cloche, mai de prințesă, pentru că pur și simplu nu-i plăcuseră croiala și materialul uniformei originale. Aducea mai curînd cu Alba ca Zăpada ori Scarlett O’Hara decît cu o elevă convențională din vremea lui Ceaușescu.

Liceul la care am fost era Școala Centrală, pe atunci „Zoia Kosmodemianskaia“. Care, deși era mai curînd un pension de fete, în clase fiind, în general, cam cîte cinci băieți, își avea libertatea și poezia lui. Ca să mă întorc la propria uniformă, pe care am abandonat-o pe la începutul lungii digresiuni, o uram ca idee, dar începusem să și țin la ea. De ce? Simplu, cred: pentru că îmi petreceam o mare parte din zi în ea. Sigur, mergeam cu ea la școală. Dar programul se prelungea, pentru că după școală mergeam, de cele mai multe ori, la cofetărie, apoi la bunici, de multe ori la meditații și uneori chiar la întîlniri. Peticul închis la culoare mă însoțea mai peste tot și nu-l mai asociam strict cu îngrădirile sistemului. Mai ales că-l personalizasem îndeajuns: o scurtasem și o strîmtasem pe biata uniformă (care, inițial, avusese forma unui sac), în așa fel încît devenise o posibilă piesă vestimentară.

Cu ea pe mine am fost martoră la „victoriile“ „societății socialiste multilateral dezvoltate“, una dintre ele fiind metroul bucureștean. În perioada în care se construia, trebuia să străbat centrul Bucureștiului pe jos, de la Romană (unde stăteam) spre Adesgo, unde erau bunicii mei. Chiar cînd metroul s-a terminat de construit, la Romană nu s-a făcut stație decît după mult timp (de asta arată, pînă astăzi, ca un WC). Așa cred că mi-am dezvoltat, de voie, de nevoie, un ochi pentru lumea mai puțin vizibilă, la prima vedere, din jur: case vechi, pomi, flori, ceruri, cerșetori, cîini și pisici. Care cred că a rămas lumea mea pînă-n ziua de azi. Așa am învățat engleza – povestindu-mi, în gînd, în engleză, diverse întîmplări de pe la școală și diverse iubiri neînțelese. Așa am devenit mai dură – învățînd să contracarez, cu o privire bine plasată sau o vorbă mai tăioasă, nedemnă de o domnișoară, glumele proaste ale unora sau altora care-mi stricau poezia drumului, pe vremea cînd corectitudinea politică nu se inventase.

Și tot nu-mi vine să cred, azi, de multe ori, că tot eu eram cea cu uniformă și bentiță.