Sînt foarte mulți oameni atașați de casă, de gospodărie, de spațiul domestic, îi invidiez și îi admir deopotrivă, eu, una, nu pot. Se spune despre ei că sînt acei oameni „așezați”, eu am un dor de ducă tot timpul, nu pot să stau locului, îmi imaginez viața ca pe un itinerariu nesfîrșit. Chiar și atunci cînd sînt în vacanță, n-aș putea să zac la umbră în curtea pensiunii sau pe un șezlong lîngă piscina de la hotelul all-inclusive (all-inclusive în sine mi se pare un concept anti-călătorie), îmi place să mișun, sînt curioasă ce se întîmplă dincolo de deal, în satul următor, chiar dacă nu se întîmplă nimic, nu sînt niciodată mulțumită de plaja din apropiere, caut alta la 20 de kilometri. De fapt, cred că refuz orice idee de stabilitate.     

Totuși, ce înseamnă un om „așezat”? Să-și întemeieze un cămin, să-și vadă de casa lui, să sălășluiască (un verb arhaic, livresc, dar care îmi place foarte mult)? Mă uit la ai mei de ani întregi: toți banii care le prisosesc (sau nu) îi bagă în pereți, în casă. În timpul comunismului, aveam un apartament de trei camere pe Calea Moșilor – nedecomandat, la etajul unu și cu toate ferestrele spre stradă, așadar plin de praf și de zgomot, tramvaiele care huruiau parcă ne treceau prin cap din timpan în timpan, pe vremea aia nu existau termopane. Privind retrospectiv, apartamentul ăla mi se pare de-a dreptul urît, din toate punctele de vedere. Asta nu i-a împiedicat pe părinții mei să dea o grămadă de bani pe „îmbunătățiri”, cum se numeau pe atunci, pentru că erau la modă – gresie, tapet cu flori (ideea de tapet mă oripilează acum), întreaga baie îmbrăcată în faianță etc. După 1990, l-au vîndut și au cumpărat o casă chiar în spatele blocului nostru, își doreau o casă cu curte. Au găsit o casă veche a unor bătrîni, cu un mare potențial, însă care impunea nenumărate renovări și recondiționări. N-au avut bani să le facă, băncile acordau împrumuturi cu dobînzi astronomice, au intrat amîndoi în depresie din cauza asta, pînă la urmă au vîndut-o și p-aia. În memoria familiei noastre a rămas drept „casa bîntuită”, nu știu dacă într-adevăr au fost stafii sau alte spirite pe acolo, cu toții (eu mai puțin) am simțit cîte ceva sau ni s-a părut că simțim, cînd ești bolnav de depresie ți se pare orice. Părinții mei au continuat să se mute, în căutarea casei perfecte. De fiecare dată cînd s-au mutat, au continuat să investească în noua casă: un colț e coșcovit, scara nu corespunde, un perete trebuie dărîmat, un spațiu trebuie lărgit, ușile trebuie schimbate, „doar nu puteau să rămînă așa!”. Taică-miu mai ales e ambițios, dacă nu drege ce e de dres nu se simte bine. Cazul părinților mei nu e deloc unul izolat, cei mai mulți dintre oameni cumpără case ca să le dărîme și să le reconstruiască din nou, de aici și obsesia pentru bormașină – sport național, nu poți sta liniștit în apartamentul tău dacă nu găurești ceva, dacă nu spargi ceva, dacă nu modifici ceva.

În momentul de față, locuiesc într-un apartament dintr-o casă din 1936 care are nevoie de multe, prea multe reparații pe care nici unul dintre locatari nu și le poate permite. Îmi dau seama că această casă se degradează de la un an la altul, însă gîndul că la un moment dat ar putea să se dărîme efectiv peste noi toți nu-mi dă nici un fior. Mă uit impasibilă la ziduri – da, aici ar trebui făcut asta, dincolo investit în asta, aici ar trebui musai făcută o izolație, ar trebui schimbată toată instalația electrică, însă continui să îmi contemplez casa ca pe trupul unui om bătrîn plin de riduri și de beteșuguri care moare încet și nu fac nimic. Nu-mi vine. Mă tot gîndesc că voi vinde apartamentul, însă amîn de la un an la altul, atîta timp cît apartamentul e salubru și îmi satisface niște nevoi primare de locuire – un pat, un birou, o baie, o bucătărie, nu mă interesează mai mult. Probabil că nu sînt deloc atașată de spațiul meu și am mintea în altă parte. Mă pot imagina aici și peste 30 de ani tot nefăcînd nimic, așa cum mă pot imagina trăind o viață nomadă, hoinărind dintr-o parte în alta, așa cum mi-am dorit, deși după o anumită vîrstă nu mai ține. Casa nu a reprezentat niciodată pentru mine o prioritate, oare de ce? Totuși, aici unde locuiesc mă simt acasă, cu toate neajunsurile casei în sine. Însă la fel de bine mă simt acasă și în altă parte, mă uimește uneori cu cîtă ușurință denumesc „acasă” o cameră de hotel sau de pensiune într-o plecare ceva mai îndelungată, de fapt ai nevoie doar de cîteva obiecte printre care un laptop, pentru mine, și o periuță de dinți, ca să personalizezi un spațiu neutru, de tranzit, să ți-l faci al tău, să te reprezinte. M-am simțit foarte „acasă” la Gherla timp de patru luni, într-un apartament închiriat, cînd am revenit la casa de la București nu m-am mai regăsit o vreme și mi-am zis: ce bine e să tot ai proiecte care implică deplasări, relocări și să te muți dintr-o parte în alta, să te miști în permanență ca să-ți alungi anxietatea care vine și din spațiul domestic unde poți să sucombi, să te îngropi, să se transforme într-un soi de cavou, toate speranțele și visurile tale să se năruie acolo.

Îi admir, de pildă, și pe oamenii de la țară pentru care gospodăria lor devine prioritatea supremă. Acolo e totul, toată viața se transformă în cicluri – sapi, sădești, culegi, hrănești, crești, tai. Ce poate fi mai simplu de atît? Unde să-ți mai vină să pleci cînd trebuie să-ți culegi roșiile, să dai de mîncare la porc și să-l tai de Crăciun, cînd în noiembrie trebuie să-ți duci prunele la cazan ca să se transforme în țuică, pentru ca să ai ce bea toată iarna? Probabil că toate aceste cicluri și acest ritm îți dau un echilibru, mintea ta nu mai poate fi în altă parte, căci îți mor găinile de foame. Cu toată admirația mea, n-aș putea trăi așa, e o formă de înrădăcinare, de legare de glie. Am asistat la o ceartă dintre doi soți trecuți de 60 de ani dintr-un sat din Ardeal. Puneau răsaduri, iar el se întreba: „De ce facem noi toate astea?”. De ce muncim ca niști idioți an de an pe propria noastră plantație, cînd o ceapă o poți cumpăra și de la magazin cu cîțiva bănuți? Aceeași ceapă! Iar ea i-a răspuns: „Nu-i același lucru... cînd știi că mănînci o ceapă din grădina noastră, e altceva!”. Și avea dreptate, cînd toți oamenii ăștia care își cultivă ceapa și roșia lor vor dispărea, se va rupe orice legătură cu începuturile noastre ca specie, nimeni nu-și va mai procura nimic prin forțe proprii, totul se va cumpăra, oricum nu sîntem departe de asta.

Am o prietenă bună din Germania care are o casă la Vama Veche, în fiecare an venea în România de Rusalii, ca să-și cultive roșiile din grădină, roșii de mare coapte, cu gust de nisip și de sare, unele dintre cele mai bune pe care le-am mîncat vreodată. Fiecare roșie e diferită, la fel ca oamenii. Anul trecut, prietena mea n-a ajuns la acest „acasă” al ei văratic din cauza pandemiei, sper ca anul acesta să ajungă. Ai nevoie de foarte puțin ca să fii fericit – de o roșie pe care să o cultivi, de un pom pe care să-l plantezi, de un laptop la care să scrii. De fapt, acest „acasă” e atît de diferit pentru fiecare în parte, poate însemna o țară pe care ai lăsat-o în urmă, la care te raportezi mental și de care ți-e un dor neostoit, poate însemna obiecte personale și fotografii, poate însemna gresie și termopane, poate însemna o pisică.