Intru la metrou în pas săltat, am niște căști în ureche, sună bine ce ascult acolo, dau să scot cartela, dar omul de pază de la intrare mă oprește și spune ceva. Scot căștile: Puneți-vă masca, face omul, iar eu rămîn cîteva secunde cu gura căscată să procesez. Lent-lent, rotițele priceperii macină mesajul ăsta scurt, pînă cînd mă luminez. Masca stă ca o pînză umflată de un vînt inexistent pe încheietura cotului, acolo unde am uitat-o. Aaaa, zic, vaaai, scuze, dar am uitat total de ea, nici prin cap nu mi-a trecut, am început deja să uităm de pandemie, he-he-he – îi dau eu înainte, într-o avalanșă de cuvinte pe care nu mi-o explic. Omul e clar plictisit, probabil că a mai atenționat așa zeci de dezinvolți d-ăștia ca mine, că se întoarce în ale lui cînd încă eu mai aveam de făcut niște small-talk, de subliniat că relaxările ne-au relaxat de tot, de scos un șuvoi de prostii pe care nu mi le explic.

O fi fost efectul muzicii din căști, un grunge care ne îndeamnă să facem ce vrem, I don’t care, la-la-la-la, habar n-am. Căci de obicei prefer să tac și să fac în general ce vor alții. O frică paralizantă de penibil și o comoditate la fel fac, de pildă, să nu am cine știe ce inițiative într-un grup de prieteni și, apoi, nu sînt eu omul care se supără cînd se comandă pizza în loc de paste sau cînd se alege o terasă în loc de altă terasă. În cel mai rău caz mi se face lene și nu mai ies deloc din casă.

Mi-am dat seama însă de cîtă bucurie sinceră mă privează toate obstacolele astea de care mă împiedic mereu, toată conștiința asta exacerbată de sine de care, în fond, nimănui nu-i pasă mai mult de două secunde, tot eșafodajul de imagine curatoriată doar ca să zaci mofluz într-un colț și să ironizezi în cap pe cineva care dansează cu fundul fixat pe scaun și cu gentuța încă petrecută oblic peste umăr. Păi, cine e mai cîștigat? Eu, care gîndesc șapte ore două cuvinte scoase în public, sau fata asta care a uitat de ea și se bîțîie în culmea fericirii pe un pop care-ți roade după aia creierul ca un vierme?

Stau ca moartea fericirii, cu o cută între sprîncene și cu fălcile bosumflate și văd aiurea pe Facebook cum una are flori în păr, decolteu și prieten, bea prosecco undeva la mare și rîde larg, e frumoasă și pare fericită și împărtășește asta cu restul de dezumflați, ca mine. N-aș face așa ceva nici dac-aș avea flori în păr, decolteu și aș bea prosecco undeva la mare, pentru că fericirea trebuie omorîtă din fașă. Precum orice urmă de vag penibil. Cum ești fericit, pac, soarta o să-ți dea un super-bobîrnac, așa că mai bine o păcălești și rămîi vigilent și destul de trist. Măcar știi că n-ai ce pierde. Sau, mă rog, pierzi, dar măcar nu cazi de foarte de sus.

Cînd te locuiește permanent un subton de depresie manevrabilă, n-o să-ți priască nimic. Plecarea în vacanță se dovedește a fi o dezrădăcinare dureroasă, iar în lipsa ta se pot întîmpla nenorociri: poate se îmbolnăvește mama, are cineva nevoie de tine la muncă fix atunci, face o priză scurt și-ți ia foc casa, cum să-ți ardă să bagi maci în păr și să mai și urci pozele pe net? Viața trebuie să fie cît mai dureroasă cu putință, orice scăpare de fericire și uitare de sine e caraghioasă și frivolă.

Cu gîndurile astea ies pe partea ailaltă a metroului cînd mă oprește o doamnă să întrebe dacă asta e ieșirea bună pe nu știu ce stradă. Nu știu să-i zic exact, dar îi spun că-s doar două ieșiri, nu departe una de alta, așa că, la o adică, e totuna. Rîde, îmi mulțumește și zice că a mai întrebat lume, dar că nimeni n-a fost simpatic, așa, ca mine. Eee, zic, îmi fixez mai bine masca pe nas, și mă străbate un fior vinovat de fericire. Ea era amabilă și mințea, eu depășisem subtonul depresiv și intram în rîndul lumii. Mi-am pus iar căștile în urechi. I don’t care.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.