Léon d’Hervey de Saint-Denys, pe numele său întreg Marie-Jean-Léon Le Coq, baron d’Hervey de Juchereau, marchiz de Saint-Denys, s a născut la 5 mai 1822 și a decedat pe 2 noiembrie 1892, la Paris. În timpul zilei sinolog și profesor de limbă chineză la École Spéciale des Langues Orientales, iar apoi la Collège de France, traducător de poezie din epoca Tang, principala sa moștenire a rămas Les Rêves et les moyens de les diriger. Observations pratiques. Este vorba de opera unui autodidact pătimaș, o carte-experiment ce pornește de la niște vise proprii, publicată anonim prin 1867. Cu 33 de ani, deci, înaintea magnum opus-ului Die Traumdeutung, prin care Sigmund Freud avea să pășească triumfal pe calea regală a visului, odată cu zorii secolului XX.

După un preambul și o critică a lucrărilor cunoscute pînă atunci, contribuția cea mai incitantă a cărții, un in-octavo de 496 de pagini, se dovedește a fi partea a III-a, „Observații practice asupra viselor și mijloacelor de a le călăuzi“. Faptul a fost remarcat inclusiv de către Nicolae Vaschide, pionierul român, de astă dată în ce privește studierea viselor, autor, pe la începutul veacului trecut, al unor importante cercetări de laborator, sintetizate în volumul Somnul și visele (1911; în românește de Ion Samarineanu, cu o prefață de C. Rădulescu Motru, editura Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1940). Acolo, Vaschide parafrazează de altfel un rezumat extrem de comprehensiv al întregului op datorat lui Hervey de Saint-Denys; acesta identifica și indica trei condiții esențiale prin care visătorii pot ajunge să stăpînească mersul imaginilor onirice: 1) să ai, dormind, conștiința somnului, obicei care se dobîndește prin simplul fapt de a ține un jurnal de vise; 2) să asociezi anumite amintiri cu anumite percepții senzoriale, în așa fel încît întoarcerea lor să introducă în toiul viselor ideile-imagini corespondente; 3) să îți folosești voința pentru a le ghida pe acestea din urmă, conform aplicării principiului că a te gîndi la un lucru înseamnă a-l visa.

Un miros, un gust, o atingere, un motiv muzical auzit în somn ajunge să evoce în vis o persoană ori un loc. Următorul pas în conștientizarea stării onirice ar fi un act pur volitiv prin care subiectul visător își fixează gîndurile asupra imaginilor evocate, fapt similar unei reprezentări din stare de veghe aparținînd unui halucinat sau extatic ce zărește, complet treaz, obiectele care îi ocupă mintea. Visul fiind reprezentarea în ochii minții a ceea ce ne ocupă gîndirea, așa cum de a-tîtea ori o spune Hervey de Saint-Denys, rezultatul e că vom vedea apărînd imediat imaginea lucrului la care ne-am gîndit în mod intenționat. Cu alte cuvinte, vom visa ceea ce am vrut. Dacă se dovedește că este posibil – în vis, iată – să îți dirijezi gîndurile, înseamnă că poți visa după plac. Un exemplu:

„Într-un alt vis, în care cred că mă plimb călare într-o zi frumoasă, conștiința situației mele adevărate îmi revine în memorie, după cum și întrebarea de a ști dacă liberul-arbitru al acțiunilor mele imaginare îmi aparține sau nu […]. Să vedem, îmi spun, calul ăsta nu-i decît o iluzie, cîmpia pe care-o străbat un decor; însă dacă nu voința mea a evocat imaginile astea, mi se pare în orice caz că am asupra lor o anumită putere. Vreau să galopez, galopez; vreau să mă opresc, mă opresc. Iată acum două cărări ce se deschid în fața mea. Cea din dreapta pare să se înfunde într-o pădure deasă; cea din stînga duce la un fel de conac în ruine. Simt foarte bine că am libertatea să mă îndrept la dreapta ori la stînga, și prin urmare să decid eu însumi dacă vreau să dau naștere unor asocieri de idei-imagini în legătură cu ruinele sau cu pădurea. Mă îndrept mai întîi la dreapta, apoi îmi vine ideea că e mai bine, în interesul experimentelor mele, să ghidez un vis atît de lucid înspre turnulețe și donjon, deoarece căutînd să-mi amintesc în mod exact de principalele detalii ale arhitecturii, poate aș putea, la trezire, să recunosc originea amintirilor. O iau așadar pe poteca din stînga, descalec la intrarea unui pod mobil foarte pitoresc și […] examinez foarte atent o infinitate de amănunte mari și mici: bolți ogivale, pietre sculptate, armături pe jumătate roase, crăpături și stricăciuni ale zidurilor, admirînd cu cîtă minuțioasă precizie mi se pictează toate astea în ochii minții. Curînd însă, în timp ce măsor închizătoarea gigantică a unei porți vechi dărăpănate, obiectele își pierd dintr-odată culoarea și limpezimea contururilor, ca figurile dioramei cînd se îndepărtează focarul. Simt că mă trezesc.“(pp. 271-272, t.m. – L.M.)

Putem afirma împreună cu neobositul visător că liberul-arbitru e la fel de prezent în acest vis pe cît ar fi fost în viața reală. Dintre cele două cărări ivite înainte, subiectul o ia pe cea din stînga, la capătul căreia se arăta un castel imaginar. Asocierea ideilor-imagini se face apoi în deplină conformitate cu voința călăuzitoare. Pentru Saint-Denys, orice formă de gîndire a omului adormit este un vis mai mult sau mai puțin lucid, altfel spus, visul ia forma gîndirii din somn. Atenția poate continua să fie exercitată acolo: te poți obișnui să alegi numaidecît, dintre viziunile și ideile ce se perindă în vis, ce anume vrei să fixezi, să reții, să analizezi ori să clarifici. Rezultatul necesită un anumit efort al minții – care nu se obține fără o concentrare aproape dureroasă, lasă de înțeles autorul.

Visele și mijloacele de a le călăuzi este un volum scris cu speranța că modalitățile de a ghida iluziile viselor îi vor permite cititorului să ajungă el însuși la rezultate nemijlocite și concludente. Principalul merit al autorului rămîne faptul că propune, practic, o sintagmă doar aparent oximoronică precum cea de „vis lucid“, pentru a denumi acele vise în care visătorul devine conștient, sau cel puțin are sentimentul că știe, visînd, că visează. Și de ce n-ar putea voința din vis avea efect și în stare de veghe? Am avea atîta nevoie. Să fie într-un vis bun! 

Laurențiu Malomfălean este eseist și traducător.