Am primit, recent, un buchet imens de zambile roz. Zambilele sînt florile mele preferate, alături de trandafiri. Deși am spus asta sus și tare o viață, în general primeam lalele sau narcise. Buchetul ăsta l-am primit de la o  doamnă, o prietenă și colaboratoare care m-a ajutat cu diverse ocazii, în mod constant și serios.

Nu-mi amintesc prea multe buchete remarcabile primite, deși cred că a fost unul cu un număr impresionant de trandafiri. Dar s-a ofilit cam repede. La cununia mea civilă, făcută pe vremea lui Ceaușescu, cred că aveam unul cu flori de cîmp, deși totul se estompează...

De ziua mea, în aprilie, primeam întotdeauna flori cu ghiotura. Era o invazie de flori, niciodată nu aveam vaze destule, mereu alergam să pun în apă, să tai sfori și cozi și să mai improvizez recipiente. Era un dezmăț și un măcel al florilor atunci. Nu le apreciam destul, în contextul ăsta. O singură dată le-am simțit cu adevărat, cînd mi-am serbat în sfîrșit ziua cu colegii de clasă la cofetărie, printr-a opta, cred, și mi-au adus toți flori. Școala mea era între „Șincai“ și Unirii și eu trebuia să ajung la Romană. Țin minte cum mi-am luat toate buchetele în spinare și am pornit-o agale pe Magheru, ca o florărie ambulantă. Îmi amintesc și acum privirile trecătorilor și mîndria mea (căci mîndrie a fost, și deloc stînjeneală).

Florile le știam din copilărie, din grădina bunicului. Le știam acolo vii, bine înfipte-n pămînt, cu suratele lor pe lîngă ele ciopor și cu insectele bîzîindu-le prin preajmă. Fie că erau gura-leului, dalii, cîrciumărese, petunii, margarete, lăcrămioare, ghiocei, trandafiri sau hortensii. Chiar cînd bunicul meu nu prea mai avea nimic prin grădină, cu excepția unor ardei și a unor roșii, cîțiva ghiocei supradimensionați tot scoteau, ca-n poeziile de școală, capul de sub zăpadă.

Asta era o variantă a florilor. Cea mai obișnuită era, însă, cea a buchetului cu trei sau cinci garoafe, de multe ori strict roșii sau albe sau roz, și de destule ori bălțate, o combinație între toate astea. Îmi amintesc, ca de o ciudățenie, exotica și rara prezență a celor galbene. Buchetul ăsta era, de obcei, destinat profesoarelor, cu diverse ocazii, de la începutul anului la 8 Martie. Mama alegea cu grijă garoafele, se conversa cu florăreasa, o întreba dacă sînt proaspete, era un întreg ritual, pentru ca, în final, buchetul să arate mai întotdeauna la fel, înfășat în aceeași hîrtie standard. Mi s-au părut mereu cele mai impersonale buchete posibile. Văd, cu vîrsta și cu înmulțirea înmormîntărilor din jur, că tot garoafele sînt materialul de bază al coroanelor mortuare. Varianta cealaltă erau freziile, galbene, mov și albe, cu mirosul lor agresiv. Cred că, în ultimă instanță, pentru buchetele astea situate undeva între șpagă și protocol, mai puteau fi folosite și calele, cele mai impersonale dintre toate: înțepate și pline de ștaif, cel puțin așa mi se păreau atunci. Cînd, în sfîrșit, apăreau trandafirii în florării, pentru mine era sărbătoare.

Noroc că existau, și pe atunci, tarabele florăreselor. Și femei care vindeau pur și simplu pe stradă, mai ales ghiocei, primele buchete, imediat ce apăreau. Ghiocei, violete și brîndușe. Brîndușele mi le culegeam și singură din poiana lor de la Cumpătu, din Sinaia. Era o poiană întreagă vîrstată cu ele, cum numai în Twilight am mai văzut, locul preferat al Bellei și al vampirului ei. De altfel, era și ăsta un ritual, aproape obligatoriu cînd mergeam la munte: culesul florilor din păduri, ca să facem „buchețele”. Nu ne gîndeam, pe atunci, că asta însemna moartea florilor. Pînă cînd, într-o asemenea expdiție întreprinsă tîrziu, pe la 28 de ani, cineva mi-a atras atenția că, de fapt, omor florile așa. Atunci mi-am adus aminte de tatăl meu, care nu suporta buchetele din florării și oferea numai flori în ghiveci.

Nu doar în situații oficiale, cînd aveai de-a face cu profesori, doctori sau funcționari în diverse instituții ale statului, duceai flori. Ci și cînd te duceai în vizită sau chiar la o întîlnire amoroasă. Date-urile de atunci, cel puțin unele dintre ele, erau mult mai ceremonioase. Respectivul viitor posibil amorez venea să te ia de acasă și, uneori, purta chiar costum. Jeanșii oricum erau mai greu de obținut decît un costum clasic, pe care ți-l putea face croitorul la comandă. Venea băiatul, chiar dacă avea pînă-n 20 de ani, repet, uneori (depindea de familia lui și de cum îl crescuse aceasta) chiar în costumul lui, altfel, de nunți și botezuri. De multe ori aducea și un buchet de flori, din aceleași garoafe care, pentru tine, erau oficiale și impersonale. Dar cînd amorezul tău posibil făcea un asemenea efort și se-mbujora tot cînd îți dădea buchetul, și transpira pe sub gulerul prea strîmt al cămășii, nu puteai decît să-i zîmbești încurajator. Deși în sinea ta te simțeai stînjenită.

La fel cum stînjenită m-am simțit prin clasa a zecea, cînd un băiat care mă plăcea mă aștepta în fiecare zi după ore cu cîte un buchet de flori sau măcar cu o floare. Nu se știe de ce, chestia asta mă făcea să nu mă simt deloc în largul meu.

Urmarea în articolul viitor.