2020... ce repede a trecut, ce sărace au fost puținele lui bucurii!

 Ianuarie. Am fost invitată la o petrecere de Sfîntul Ion. O petrecere din aceea care începe de la 8 seara și se întinde pînă tîrziu în noapte, ca pe timpuri. „Petrecerile“ de zi, dacă ele s-or fi numind așa, nu mă sperie deloc, sînt previzibile și se răsuflă repede, în schimb petrecerile de noapte, da. De altfel, în ultimii ani am observat că am început să le evit și să-mi găsesc tot felul de scuze ca să nu mă duc, uneori chiar să inventez viroze imaginare, în ultima clipă. E un paradox aici – întotdeauna mi-au plăcut petrecerile, oare de ce aceste întruniri pașnice de oameni, la un pahar, la o măslină, o scobitoare au ajuns să-mi stîrnească un sentiment de panică? Oare de ce acum trebuie să-mi fac curaj ca să le înfrunt? La o petrecere, de regulă, curge băutura în valuri. Iar aici, sînt două variante – varianta lucidă, care e păguboasă, pentru că te simți stingher, nu reușești să intri în atmosferă, în timp ce ceilalți din jurul tău sînt voioși și degajați, ca la orice petrecere, și varianta bahică, pe care cu siguranță o vei regreta a doua zi. Iar mahmureala de la 40 de ani nu se compară cu cea de la 20, nici măcar cu cea de la 30. De aceea, în ultimii ani, nu mai merg la petreceri de Revelion, prefer varianta mai sobră, „occidentală“, un pahar de șampanie la miezul nopții, după care somn. Îți găsești alte plăceri, cum ar fi aceea de a te trezi relativ devreme pe 1 ianuarie, fără grețuri și fără dureri de cap și de a lua la pas orașul pustiu, mahmur, adormit. Parcă simți că începi un nou an altfel, mai bine.

 Aprilie. Cînd viața ta e total dată peste cap, cînd pe stradă trec mașini de poliție cu megafoane și ți se pare sinistru să auzi o voce necunoscută care îți ordonă să stai în casă, cînd banalele cumpărături săptămînale se transformă într-o aventură, te agăți de orice ca să n-o iei razna. Iar lucrurile obișnuite care aparțineau vieții tale de dinainte, cum ar fi citit, scris, filme, filozofie de doi lei pe teme date, chiar nu mai funcționează. Viața de acum e undeva suspendată, ai uneori sentimentul unei stări de avarie. Și atunci ai nevoie de o pisică. Așa cum ai nevoie de cel (cei) de lîngă tine, cu care împarți prizonieratul într-un alt mod decît înainte. Te organizezi de azi pe mîine, nu-ți mai faci planuri decît punctuale, totul e anulat sau amînat, la fel ca în anunțurile despre evenimente culturale pe care le primești pe e-mail. Dincolo de povestea cu pisica, am mai descoperit o modalitate de evadare – un joc online în care aveam libertate absolută. Am jucat ore și zile, descoperind o lume alternativă în care nu există boală și nici moarte, căci ai „poțiuni de viață” sau poți să reînvii oricînd, explorînd spații care nu există în realitate, conversîndu-mă cu alți jucători care la rîndul lor erau în carantină în Italia, în Germania, în Grecia. Acum am amintiri din lumea mea virtuală la fel de incredibile ca dintr-o lungă și exotică călătorie în viața reală. Și pentru că cei 40 de metri pătrați în care locuiesc în viața reală mi s-au părut mereu insuficienți, mi-am cumpărat chiar și o casă acolo, pe o insulă, în Auridon. Mai rămîne să mut cumva și pisica pentru ca totul să fie perfect.       

● Iunie. Stau la o terasă din cartier și scriu acest text. De obicei, nu pot scrie în restaurante, cafenele, în gări sau în alte locuri aglomerate, însă acum simt nevoia să ies cît mai mult din apartamentul ca o hrubă, înghesuit și întunecos care a adăpostit non-stop, timp de trei luni și mai bine, doi oameni și o pisică. Terasa nu e una dintre preferate mele de „dinainte”, dar merge, are muzică hippie din adolescența mea pierdută pe la Vama Veche și 2 Mai și, mai nou, are și o bere de abație la draft excelentă, te face să te simți oarecum ca la mare, deși vezi foarte aproape blocurile de pe Calea Moșilor care îți taie orice elan. Mi-au lipsit mult cîrciumile, terasele, locurile în care pot privi oameni și grupuri de oameni fără să mă simt neapărat privită. Prima ieșire la terasă, imediat după 1 iunie, a fost un mic spectacol. Oameni care se îmbrățișau ca și cum nu s-ar fi văzut de ani de zile. Găștile clasice de băieți ieșiți la bere. Și multe mese ocupate de femei de toate vîrstele, prietene probabil tot de ani de zile, două cîte două, care nu se auziseră în toată această perioadă decît la telefon. Oare cîte or fi avut să-și spună?

● August. Din momentul în care ieși din București și mai ales după ce treci granița țării, uiți complet de pandemie. Te desprinzi de știri, de Facebook, de raportările zilnice ale cazurilor din țara ta, ai senzația că lași în urmă un mediu toxic în care ai fost captiv luni întregi. La punctul de trecere al frontierei de la Ruse, ești pregătit deja cu declarațiile pe proprie răspundere printate de pe site-ul MAE pe care nu ți le cere nimeni, nu-ți ia nimeni nici temperatura, vameșul bulgar îți zîmbește prietenos, te întreabă unde mergi, nu-i spui numele satului, dar îi zici regiunea – „La Burgas!”. Vameșul rîde și zice: „S-a închis!”, înțelegi cu greu că a făcut o glumă, după ce ai trăit pe pielea ta un lockdown. Apoi străbați în cîteva ore Bulgaria profundă, verde, luxuriantă, pe drumuri înguste și cam proaste prin munți, unde nu dai de nici un sat, nu vezi nici un om pe marginea drumului, ai senzația că ai ajuns într-o altă lume unde virusul nu mai există. Ajungi destul de buimac la destinație, nu ai repere, ca în orice loc nou, însă ceilalți „turiști” de pe străzile satului par relaxați, plimbă cîini în lesă și cărucioare cu copii, te molipsești repede de toată starea asta de vacanță, parchezi mașina printre ciulini pe o uliță prăfoasă, neasfaltată, care se termină brusc pe faleza înaltă, dincolo de ea e doar marea.

● Noiembrie. Ne plimbăm împreună printr-o pădure seculară de stejari, Pădurea Crăiască, de pe lîngă Ocna Șugatag. Aici, cei de la organizația WWF au amenajat o potecă turistică marcată, sînt panouri din loc în loc cu informații despre pădure și ecosistem. Din fericire, e o rezervație, nimic nu se taie, ba chiar și trunchiurile căzute sînt lăsate în pace, ca să fie acoperite de mușchi și de ciuperci, așa cum era înainte ca omul să nenorocească această planetă. Ai senzația de pădure virgină, de sălbăticie absolută. Dimineața e umedă și cețoasă, a plouat toată noaptea, burează, înaintăm la pas prin pădure, aerul rece mă înviorează într-un mod neașteptat, am un mic sentiment de fericire, după atîtea luni de purtat mască simt că în sfîrșit respir. Același sentiment de fericire l-am avut cu o seară în urmă cînd am privit un apus în nori de pe coama unui deal și ne-am trezit învăluiți într-o lumină ireală. Sau cînd am coborît prin livada domnului Pop din Desești care avea o deschidere fantastică spre întreaga vale, toate nuanțele toamnei se amestecau între ele, nimic construit de om, doar căpițe de fîn din loc în loc, undeva lîngă gard păștea un cal, în depărtare se zărea învăluit într-o ceață albăstruie muntele, Creasta Cocoșului. Cred că, dacă aș fi luat-o la vale alergînd, aș fi reușit să mă desprind de la pămînt și să zbor. „Trăiți în paradis!”, am fost tentată să-i zic omului, dar nu cred că ei își mai dau seama de asta.