Mai ales în perioadele de sărbători și vacanțe, repetarea acelorași gesturi e mai evidentă, devii mai conștient de un pattern în parametrii căruia te miști. Cu atît mai mult dacă ți-ai petrecut mai întreaga viață în același loc, ca într-o suită de repetiții pînă la formidabila premieră care nu se mai întrevede.

Toate astea de bunăvoie și nesilit de nimeni. Cel puțin în ce mă privește: de cînd mă știu, nu mi-am putut concepe existența decît în locurile în care m-am nimerit de la început. Și aici nu mă refer neapărat la România sau la București, pentru că pe vremea aceea nici nu le perecepeam așa, clar numite și circumscrise: ci ca pe singurul „acasă“, ca pe spațiul în care îmi găseam locul, firesc. Toți cei pe care îi iubeam, în mijlocul cărora venisem pe lume, erau acolo, mereu aveam ceva de făcut cu ei, pentru ei sau prin jurul lor – încît nu-mi rămîneau nici timp și nici disponibilitate să văd mai departe de granițele zonei Giurgiului-Tineretului, și apoi Universitate-Romană, în care se întîmplase să adăst, darămite de cele bucureștene ori românești. Pe vremea aceea eram prea mică să percep grozăvia perioadei în care mă trezisem pe lume. Nu înțelegeam cine știe ce nici lipsa libertăților, și nici faptul că eram, practic, închiși între granițele Republicii Socialiste România. Precum eroul lui Jim Carrey din Truman Show (Peter Weir, 1998), nu realizam faptul că eram unul dintre mulții cobai ai unui Big Brother la scară mare, prea neînsemnat pentru a fi observat în mod special, dar, destul de însemnat pentru a fi supravegheat la grămadă cu alții și sancționat dacă ar fi ridicat capul din gloată (precum șoarecii din jocul cu ciocanul de pe la mall-uri, la-nceput de ani 2000).

Pentru că ai mei, părinți și bunici, precum și lumea din jurul lor, m-au iubit prea mult, aș zice, și s-au străduit să-mi creeze o utopie asemănătoare celei pe care tatăl, interpretat de Roberto Benigni în La vita è bella (Roberto Benigni, 1997) i-o prezenta fiului său pentru a-l ajuta să reziste în lagărul nazist. O utopie atît de puternică încît am crezut-o cam în totalitate. Comparația cu lagărul nazist nu mi se pare deloc exagerată: lagărul comunist era la fel (sau alt fel) de rău, doar că (sau cu atît mai mult pentru că) nu conștientizasem, cel puțin pînă la o vîrstă, că eram prizonieri. Ne comportam aproape normal (în limitele posibile), ca și cum am fi fost liberi.

În ce consta utopia asta, pe care părinții mei și prietenii lor au reușit s-o păstreze și s-o cultive aproape de-a lungul întregii perioade, pînă ne-a lovit 1989 și am înțeles, abia atunci, ce ni se-ntîmplase, de fapt? În a ne strădui să supraviețuim ca și cum am fi fost într-o lume în care valorile corecte contau și se respectau (pe atunci, aceasta nu era deloc puțin lucru!). În a iubi și a avea prieteni. În a avea acces la cultură, a citi, scrie, asculta muzică, desena, visa și pe atunci. La Dumnezeu nu prea aveam acces, dar aveam, pe alte căi, la un alt fel de viață spirituală, care nu înlocuia religia și credința, dar o compensa oarecum. Și în tot acest du-te vino, cu eforturi din partea adulților care au ales să nu accepte compromisuri și cu participarea inconștientă, dar fericită, a copiilor, aproape reușeam să nu ne dăm seama de granițele reale care ne apăsau și, de fapt, ne sufocau: ne agitam suficient în interiorul lor, era mereu ceva de făcut. În loc să ne extindem spre exterior, am învățat s-o facem în interior: în adîncimi, protejați de cercurile concentrice de cunoscuți, în care știam că e safe.

Exteriorul, ca imagine, exista și el. Erau oameni, din cercurile astea, care avuseseră curajul să le străpungă și să migreze în lumea miraculoasă din exterior. Nașa mea Zizi, de pildă, a fost prima din jurul meu care a făcut lucrul ăsta: a plecat mai întîi în Austria, și apoi în Germania, pe cînd aveam vreo 4-5 ani, cred. Cu ocazia asta am înțeles că exista ceva și dincolo de lumea mea. Un soi de paradis, din care veneau minuni, de la Ursuleții Haribo la blugi trei-sferturi și bluze cu volane. A plecat, de altfel, și prietenul meu din copilărie, născut cu o zi după mine, cam prin aceeași perioadă, de astă dată în America: de acolo veneau vederi cu Mickey și Pluto în Disneyland. Tot ce sosea de acolo nu făcea decît să-mi întărească ideea că lumea adevărată era aici, pe cînd dincolo se întindea un soi de Tărîm al Făgăduinței la care nu puteam avea decît acces indirect și care se înrudea, pe lîngă personajele lui Disney, cu Samantha din Bewitched și cu maimuța Judy din Daktari.

Am devenit, treptat, un soi de însărcinat al familiei, pe de o parte, cu relațiile cu exteriorul (care pe atunci se manifestau strict sub forma scrisorilor, telefoanele erau un lux și vizitele în general imposibile) și, pe de alta, cu un fel de perpetuare, simbolică, dar și reală, a vieții de familie cvasi-utopice, și cu cronicile ei. Un cronicar al ei și păstrător al tradițiilor. Pe vremea aceea, vegheat de membrii mai vîrstnici ai familiei. Acum, cam solitar. Dar despre asta cu altă ocazie.

Foto: cadru din serialul Bewitched