Cu toții am asistat la funeraliile ultimului rege din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cine a fost el, ce a realizat în timpul celor două perioade de domnie, odată regent, a doua oară ca rege matur, ce a însemnat în istoria României moderne – nu cred că mai este ceva de adăugat la tomurile care s au scris și la nenumăratele emisiuni radiofonice și de televiziune dedicate. Mă rezum doar la a spune că a fost un model de cinste, corectitudine, devotament, simplitate și curaj pentru o țară care poate că nu l-a meritat și l-a persecutat permanent.

Memoria comunității l-a cinstit totuși cum se cuvine chiar dacă, așa cum se întîmplă des la români, atunci cînd a fost prea tîrziu.

Am fost de față la miracolul românesc de la București. Poporul a înțeles, în pofida istoriei umilitoare și nedrepte și a mistificării și manipulării comuniste și neocomuniste, puterea de simbol de dreptate și adevăr a unui om care s-a identificat cu destinele țării sale. Cozile imense ale oamenilor marcați și îndurerați ce au așteptat pînă tîrziu în noapte să-i aducă un ultim omagiu, avalanșa de flori, coroane, mesaje și candele în memoria marelui dispărut și, nu în ultimul rînd, manifestările de atașament și tristețe ce au însoțit trenul mortuar și ceremonia de înmormîntare au impresionat opinia publică internă și internațională, cea internă părînd că nu-și mai revine din starea de apatie, dezordine și dezamăgire în care se zbate de decenii și care parcă o urmărește ca un blestem.

De ce totuși acest regretabil și dezonorant record și aș putea spune, cu riscul de a fi supus oprobriului public, această tradiție de a umili și desconsidera aproape toate marile valori ale unui neam cunoscut îndeobște ca ospitalier, cald, sentimental și sensibil? O întrebare cît istoria tumultuoasă din care ne-am născut.

Românii au fost mereu dezbinați, au trecut prin multe dictaturi care au influențat mentalul colectiv făcîndu-l să erupă doar în momente de grea cumpănă, fiind iute la mînie în vorbe, dar puțin cumpătat în fapte, sînt capabili de cele mai mari jertfe, dar și de lașități înjositoare și își pierd energia în certuri, conflicte și scandaluri interminabile care fac dovada pasiunii aprinse și a lipsei cronice a disciplinei organizatorice.

Poate că acesta ar putea fi răspunsul la întrebarea neliniștitoare anterioară, și anume că sîntem un popor interesant în vitalitatea sa, măcinat însă de orgolii, ranchiune, gelozii și micimi devastatoare în construcția și parcursul proiectelor temeinice și de durată.

Tradiția de care vorbeam are o constantă rușinoasă de-a lungul existenței unei țări cu certe și demne rădăcini europene. Ea s-a materializat dintotdeauna prin emigrare și lipsa de coeziune și unitate în rezolvarea treburilor cetății.

Cei care au făcut compromisuri s au apropiat și au susținut puterea vremelnică, o altă constantă istorică, dar cei care s-au opus sistemului -– a se citi aici dictaturile sau regimurile autoritare repetate – au fost nevoiți să înfrunte teroarea sau, după caz, ura furibundă a autorităților barbare. Cu alte cuvinte, dacă ești supus și slugarnic, ai parte de avantaje, dacă dai dovadă de tărie, demnitate și onoare, sfîrșești prin a îngroșa numărul indecent de mare al victimelor răpuse de intoleranță și cruzime. Cum complicitățile definesc mentalități și comportamente sădite adînc în conștiința națională, mă întreb cînd ne vom lecui de pasivitate, defetism, oportunism, prefăcătorie și șmecheria făcutului de mîntuială, menit doar a induce în eroare și a impresiona, fără însă a merge în profunzime și a convinge.

Revenind la tradiția amintită, vreau să enumăr cîteva exemple de mentori intelectuali și morali care au dat țării totul și au primit puțin în schimb. De la Eminescu la Caragiale, de la Coandă și Traian Vuia la Brâncuși, de la Ionescu și Eliade la Cioran și Enescu, de la Smaranda Brăescu și Martha Bibescu la George Palade și Herta Müller, toți au cunoscut gloria, dar s au bucurat de ea peste hotare sau au suportat umilințe și privațiuni nedemne de condiția lor profesională elitistă. Aceasta este o realitate cu care poporul român va trebui să se confrunte mai mult pe viitor dacă vrea să nu-și rateze oportunitățile de progres și modernizare și să aibă o soartă demnă și fericită!

În prezent, peste 3,5 milioane de români au părăsit țara și tot mai mulți se pregătesc să o facă în continuare, 7,6 milioane de oameni, adică mai mult de 38,8% din populație, conform datelor Eurostat, sînt predispuși la sărăcie și excluziune socială, iar speranța de viață în România la finele anului 2016 era una dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană, de doar 75,3 ani, cînd în organismul menționat media este de 81 de ani. Bolile de inimă fac la noi în țară de trei ori mai multe victime decît în Uniunea Europeană, cu 954,8 persoane decedate din cauza bolilor sistemului circulator la o sută de mii de locuitori în anul 2015, față de o medie europeană de 381,4 persoane, avem cele mai multe cazuri de tuberculoză din UE, cu 1100 de persoane decedate anual și 16.000 diagnosticate și, de asemenea conform datelor Organizației Mondiale a Sănătății, 931.842 de cazuri de depresie în anul 2015, reprezentînd 5% din numărul locuitorilor patriei.

Mai amintesc cei 35% din români care nu sînt conectați la sisteme publice de alimentare cu apă, alte 30,5% din populație nu au acces la o baie, un duș sau o toaletă în incinta casei, un adevărat record negativ al Europei, iar în anul 2017 o treime dintre concetățenii noștri locuiau în condiții grele, în case cu pereții mîncați de igrasie și cu toalete în curte.

Să mai spunem că imaginea și prestigiul țării au serios de suferit, fiind aproape ignorați pe scena politică și economică a lumii, și că economia se zbate neputincioasă, ținînd cont de deficitul de un milion de angajați de pe piața forței de muncă.

Aici am ajuns, destul de jos. Se mai poate face ceva? Desigur, dar cheia rezolvării tuturor acestor lipsuri și probleme se află tot în tradiția negativă expusă mai devreme. Atîta timp cît ne pierdem valorile din importante segmente economice, culturale și sociale, cînd peste 40% din populație o reprezintă analfabeții funcționali care știu să citească și să scrie, dar nu înțeleg textele respective, iar educația elegantă și cizelată, bunul-simț, politețea și respectul s-au transformat în bădărănie, lichelism, grobianism și ticăloșie, românii și-au pierdut încrederea în sine și mîndria de a aparține acestui popor.

Frumusețea morală se naște din modele și exemple de solidaritate, generozitate, altruism, cinste, demnitate și onoare, ce s-au pierdut sau sînt pe cale să se piardă odată cu tăvălugul Armatei Roșii și, mai nou, cu apariția „elitei“ post-decembriste retrograde și abuzive. Cînd aceste modele și exemple se împuținează, cînd societatea se redesenează pe alte principii și mentalități decît cele ale normalității unui stat consolidat democratic ce cunoaște separația puterilor, o Justiție liberă și echitabilă și un stat de drept stabil și eficient, realitatea se alterează și se îmbolnăvește grav. Pentru că aceasta este urmarea tradiției negative pe care România, ca țară, nu a îndepărtat-o niciodată cu adevărat și care o urmărește de la începutul apariției sale.

Sîntem în plin teatru absurd de Eugen Ionescu. Caragiale, cu ale sale personaje pline de farmecul și pitorescul unei epoci măcar mai normale decît Babilonia întîlnită astăzi, a murit de mult!

Să începem așadar să ne uităm mai bine în jurul nostru, să recunoaștem și să cultivăm excelența, talentul și meritele semenilor noștri deosebiți pentru a putea să mai sperăm la un viitor prosper și senin. Poate că astfel și celelalte state ne vor privi cu mai multă considerație și respect și vom ajunge noi înșine să ne recîștigăm încrederea în propriile calități și înzestrări.

Pentru asta este nevoie de multă muncă, de devotament și perseverență, și mai ales de stimularea și încurajarea performanței și a profesionalismului acolo unde le întîlnim. Numai așa putem elimina tarele unui trecut dureros și extrem de confuz.

Atunci și milioanele de români dotați și bine calificați se vor întoarce sau nu vor mai pleca, în timp ce tradiția negativă care ne periclitează existența de secole se va transforma în exemple de patriotism și demnitate națională. Memoria înaintașilor se va scutura de rugina vremurilor și își va găsi pacea și liniștea binemeritate. Iar exemplul de înaltă ținută morală și patriotică al regelui Mihai I nu se va fi irosit în zadar și va dăinui asemeni altor mari bărbați ai neamului prin negura timpului. Timp care sperăm să ne iubească mai mult decît în ziua de față și pe care să-l trăim în deplină armonie, liniște, înțelegere și prosperitate. Și cu alți eroi pe care să nu uităm să-i cinstim și să i onorăm!

Köln, 24 decembrie 2018

Foto: Andrei Ivan