Mi-am luat primul celular în studenție, cam la un an după ce acestea apăruseră pe piața românească, așadar pe vremea cînd a deține un telefon mobil reprezenta un statut și, în același timp, o declarație de independență față de un office și de telefonul cu fir. Posesorul unui telefon mobil era considerat un om liber, dar în același timp un om ocupat și căutat. Un om important sau care voia să-și dea importanță. La fel se în-tîmpla și în epoca foarte scurtă și glorioasă a pagerelor (definiția din DEX, pentru cei născuți după 1990: pager = receptor alfanumeric pentru mesaje personale). Dacă îți bipăia pagerul, era clar că primisei un mesaj important cu o problemă care nu suferea amînare, așa că le spuneai „pa“ amicilor cu care stăteai la o bere și o luai din loc. În privința primelor telefoane mobile, îmi amintesc gestul cu care oamenii și le scoteau pe masă oriunde s-ar fi aflat – la crîșmă, la o șuetă cu prietenii, la facultate, așa cum voinicul din poveste își scoate paloșul din teacă și îl pune alături, în clipele de răgaz. Telefonul era scos pe masă, cu un simț al proprietății, în primul rînd ca să fie văzut de ceilalți – o „cărămidă“ cu antenă, un obiect urît în principiu, dar care aparținea noilor tehnologii. Demonstrai că făceai parte din gașca celor care vorbesc la telefon „din oraș“, cu lejeritate, ceea ce în urmă cu 50 de ani părea de domeniul SF-ului. Etalarea telefonului era un simbol al apartenenței la gașcă sau un consemn al unui trib. Îl mai scoteai pe masă ca să fie sub ochii tăi în cazul în care sună. Trebuia să sune! Un telefon mobil la care nu te suna nimeni nu era decît o fandoseală, un fîs, un obiect inutil. Îți rugai prietenii să te sune de pe celularele lor (chit că atunci o convorbire costa cît două beri la un restaurant fancy și nu exista nici măcar ideea de minute nelimitate), de pe telefoanele fixe, de pe orice, doar să te sune. După ce convorbirea lua sfîrșit, puneai telefonul la loc pe masă și așteptai să sune din nou. Și mai era o treabă cu sunatul ăsta – puteai să intuiești personalitatea omului în funcție de soneria pe care o avea la telefon, de pildă, cu cît era mai snob sau mai incult, cu atît erau șanse mai mari să-și pună Mozart sau Beethoven.

Așadar, îmi amintesc că primul meu telefon mobil a fost un Bosch verde absolut oribil, cel mai ieftin. În prima zi după ce l-am cumpărat, am mers cu el la școală, de fapt la barul neoficial al facultății, mi-am luat o cafea și am scos „broscuța“ pe masă cu mîndrie. A stat acolo tăcut aproape o oră, dar era al meu și era lîngă mine. „Măcar de m-ar suna mama… mamă, de ce nu mă suni? Acasă știi să mă bați la cap, dar acum, cînd am atîta nevoie de tine, nu zici nimic, știu că ai minute pe telefonul de la serviciu, sună-mă, te rog!“ – mă gîndeam. Singurul număr din agendă era, desigur, Mama. Am continuat să-mi afișez telefonul mobil pînă cînd mi-am dat seama că anumiți colegi, mai cu bani, mai importanți decît mine și mai căutați, aruncau priviri pline de dispreț bucății de plastic verde. Ei aveau deja Nokia 5110, un supertelefon performant care, cînd apăruse, costa o mică avere (cei născuți după 1990 să-l caute pe net ca să vadă mărețul gadget!). Adevărul e că Nokia 5110 a fost un hit – semnal impecabil, puteai să-l trîntești de pămînt și să-l dai de-a dura că nu pățea nimic, suna disciplinat în continuare. Pe lîngă el, Bosch ul meu verde era un telefon de jucărie și, la un moment dat, rușinată, am preferat să mi-l ascund în poșetă.

Anii au trecut, oamenii au continuat să vorbească din ce în ce mai mult la telefonele lor mobile de care erau tot mai atașați. „Minutele“, tot limitate, se ieftineau, dar tot era o dramă în familie și o gaură în buget dacă vorbeai cu iubitul la telefon cu orele, dacă sunai de pe mobil pe fix sau dacă aveai curiozități adolescentine și sunai la 89.89.89… Despre roaming ce să mai zic? Era un lux pe care nu oricine și-l putea permite. Am prins și perioada (incredibilă pentru cei născuți după 1990) cînd se vorbea cîte trei secunde la telefon, pentru că primele trei secunde erau gratuite. Sunai – „Unde ești?“, trei secunde – și închideai, te suna celălalt –„La Romană!“ – și închidea, sunai din nou – „Ajung în cinci minute!“, treceau alte trei secunde netaxabile și tot așa… ce joc fantastic al comunicării, oare cine ar mai putea să-l joace acum? Tot cu timpul, au dispărut „cărămizile“ hidoase ale anilor ’90, au fost înlocuite de telefoane mai mici, mai finuțe. Mai vedeai celebrul Nokia 5510 doar pe la pensionari, telefoane primite de la copii pe gratis, abandonate pentru că nu mai corespundeau, dar erau în continuare utile, să sune părinții „în caz de ceva“. Cred că fiecare dintre noi s-a confruntat cel puțin o dată cu următoarea situație istovitoare în care era implicat un membru mai în vîrstă al familiei: „Învață-mă și pe mine cum să folosesc drăcia asta!“, „Poți să i scoți soneria asta?“, „Cum bag numărul în agendă?“, „De ce nu sună?!“, „A sunat, dar nu l-am auzit!“. Am un sentiment de considerație față de generația bunicilor și chiar a părinților noștri – cîte lucruri total improprii a trebuit să învețe și într-un timp atît de scurt! De exemplu, bunicul meu a denumit pînă la sfîrșitul vieții telecomanda de la televizor „aparat“ și o privea ca pe o gînganie ciudată care era gata să facă picioare și s-o ia din loc, de aceea se rătăcea mereu prin casă. Dar să revenim la telefoanele mobile, care multă vreme au reprezentat tot o chestiune de statut… mereu apărea ceva nou, îți luai ultimul Samsung cu care, în sfîrșit, puteai face niște poze decente, iar șmecherii, oamenii ocupați și căutați aveau deja Blackberry. Iar toate această tranziție, care a mers în paralel cu tranziția unei țări și care spune cîte ceva despre noi toți, s-a sfîrșit (oare?) în momentul în care Internet-ul a devenit accesibil pe telefonul mobil, termenul de „celular“ a fost dat uitării și s-a folosit din ce în ce mai mult cel de „gadget“. Cînd a apărut primul smartphone, nu-l mai scotea nimeni pe masă pur și simplu, pentru că nu mai trebuia doar să sune și atît, avea cu totul alte întrebuințări.

Am rămas multă vreme fidelă telefonului „cu butoane“, de data aceasta cred că am fost printre ultimii din generația mea care și-au luat un smart. Nu pentru că aș fi avut o respingere față de ceva nou, dar pentru că începusem că conștientizez că un gadget în plus față de laptop și de tabletă reprezenta o conectare în plus și, implicit, o dependență. Începusem deja să obosesc, prea multe ecrane, prea mult feed. După ce m-am luptat cu cîteva smart-uri cu Android, am făcut încă un pas spre iPhone și am avut o mică revelație – parcă mă născusem cu telefonul ăla în mînă, mi se lipea pur și simplu de degete. Am intrat treptat într-o altă gașcă, ce nu mai era cea a oamenilor importanți, ocupați și căutați, ci a celor dependenți de telefon – laptop-ul se transforma într-o simplă mașină de scris, în vreme ce telefonul devenea indispensabil: mail-uri, mesaje, conținut media, plăți facturi, banking etc. La un moment dat, mi-am dat seama că obiectul pe care îl țineam în mînă și îl pipăiam cu atîta ardore își pierduse scopul său inițial – cel de telefon mobil. Nu mai suna. Și nici nu-mi doream să mai sune – aproape tot timpul pe silent, pierdeam apeluri și nici nu mă mai sinchiseam de ele, știam deja că puteam fi găsită oricum, oriunde, nu mai simțeam nevoia să vorbesc. De fapt, în general, simt nevoia să vorbesc mai puțin decît înainte, e vorba despre o înstrăinare aici, o apropiere mai mare față de obiecte decît față de oameni, dacă obiectele intermediază comunicarea e OK, ce nevoie este să mai vorbim unii cu alții? Unui singur apel îi răspund negreșit, la orice oră din zi și din noapte – Mama. Pentru că, dacă nu-i răspund ca să-i zic că sînt bine, își face griji.

Foto: wikimedia commons