Toată viața ni s-a predicat că trebuie să reușim. Cam de cînd sîntem pe lume ni s-a arătat că unii sînt loser-ii și alții cîștigătorii – cei care pășesc cu fruntea sus în aproape orice situație și pe care ceilalți îi aclamă. Am fost crescuți și educați în spiritul ăsta de care pe care.

Mai ales noi, decrețeii, care am fost întotdeauna prea mulți și mereu a trebuit să ne-ntrecem între noi. Să ne tratăm unii pe alții ca și cum am fi dușmani, deși cei mai mulți dintre noi eram chiar prieteni. Să-i privim cu un oarecare dispreț pe cei care nu luau examenele, să ne credem superiori dacă le luam. Ba chiar să fim mîndri că ne-au făcut pionieri în prima serie.

Acum totul mi se pare o aiureală. Adică, în practică, nu era o aiureală: sistemul ne obliga să luăm în serios lucrurile pentru că, altfel, viețile noastre s-ar fi schimbat radical – una era ca, pe vremea lui Ceaușescu, să-ți petreci tinerețea ca student și alta – ca muncitor într-o fabrică. Era o frică de clasă chiar, aș putea spune, care făcuse din noi, copiii și adolescenții de atunci, în tandem cu ai noștri părinți, un soi de micro-întreprindere eficientă: coordonați de profesorii de la meditații, mergeam pe sistemul punct ochit, punct lovit – știam cam ce fel de subiecte se dădeau la examenele noastre de treaptă și admitere la facultate, și mai știam cum să învățăm. Eram niște maimuțe bine instruite care treceau prin cercul de foc strict cînd le cerea dresoarea cu tutu-ul plin de paiete.

Ne-am cultivat, mai de frică, mai din orgoliu, latura asta eficientă. Mereu am învățat și am citit „ce trebuia”, ca să avem note bune, să rămînem în sistem, să nu ne pierdem pe parcurs. Tot străduindu-ne să fim pe linie, n-am mai avut timp sau am avut prea puțin timp pentru lucrurile esențiale: să citim niște cărți cap-coadă, să cugetăm, pe bune, la scopul nostru în viață și la nemurirea sufletului. Am mers înainte orbește, ca nu cumva să ne abatem de la drumul drept, cel gravat cu sînge (imaginar) în pietre (la fel de imaginare). Ideea era să mergem strict înainte și să le-o luăm înainte și altora, căci competitivitatea era, mereu, dacă nu pusă de-a dreptul pe tapet, măcar subînțeleasă.

Cînd nu reușeam ceva, cînd nu luam vreo slujbă sau nu aveam succes cu ce publicam sau cu ce cursuri țineam etc., mă simțeam ultimul om. Eșecul, teama de eșec era una dintre cele mai mari spaime ale mele: căci cum altfel mă puteam defini, dacă nu prin repetatele mele succese? Cum puteam scoate capul în lume dacă nu eram subțire, într-o relație cu cineva cît de cît prezentabil și cu un oarece statut, și într-o slujbă cu ștaif? Nu aș fi fost decît o loseriță cu acte în regulă.

Ajunsesem chiar, într-o perioadă, să iau examene la mastere pe care nu le duceam pînă la capăt nu chiar de dragul încă unei victorii, dar nici departe de asta. Acceptam sau chiar mă ofeream să fac diverse lucruri pe care nu mi le doream doar pentru că așa făcea toată lumea, se agita în gol și inutil ca să fie vizibilă. Le făceam însă temporar, pentru că, de fapt, nu mă interesau.

Timpul a trecut și a venit, culmea, așa cum se zice, un soi de înțelepciune cu vîrsta. Cred că, de fapt, nu era cine știe ce înțelepciune, ci mai curînd un instinct de apărare mai dezvoltat: am înțeles că nu mai era cazul să mă arunc cu capul înainte în chestii pe care nu le puteam duce. Că eșecul vine tocmai din inadecvarea startului. Ce-i drept, au ajutat la asta și cele cîteva conferințe despre cum să reușești în viață intrînd în vreo schemă piramidală: discursul vehiculat acolo mi s-a părut atît de fals, încît mi-a discreditat aproape orice idee de succes de genul ăsta, pronunțat ierarhic.

Treptat, am început să mă desprind tot mai tranșant de ideea clasică de succes: cea în care te pui pe tine exagerat în fason, în care ești în competiție cu ceilalți pentru locul întîi din orice. Există și o alta: cea în care oamenii colaborează, nu-și dau la gioale (da, știu, expresia asta e din alt film) și construiesc ceva împreună. Sigur că nu sînt toți la fel, unii sînt mai buni la unele lucruri, alții la cu totul altele. Dar accentul nu se pune pe cine e vedeta, cine a bifat mai multe căsuțe în carnețelul lui imaginar, ci pe felul în care oamenii implicați în ceva colaborează și se completează. „No one gets left behind” („Nimeni nu e lăsat în urmă“), vorba lui Little Miss Sunshine, un film fermecător din 2006 (Jonathan Dayton, Valerie Faris), în care membrii în general disfuncționali ai unei familii pornesc într-o călătorie spre un concurs de frumusețe la care trebuia să participe mezina. Drumul se dovedește inițiatic, ca-n basme, iar ceea ce în special tatăl familiei cataloga drept succes se arată a fi, de fapt, un eșec. În timp ce gesturi ale unor personaje pe care le-am fi calificat drept ratate, la o primă vedere, sînt adevăratele reușite: cele în care membrii familiei își unesc puterile și sînt învingători în alt sens decît cel impus de un sistem formal și plin de prejudecăți. Pe scurt, sprijinindu-se reciproc, ajung să se bucure împreună.