Subminarea prin protecţie
Excesiva protecție a elevului, vizibilă chiar din premisa noii paradigme educaționale, aceea a „centrării pe elev“, nu e, oare, în pofida a ceea ce pare, semnul unei crase subminări a tînărului candidat la educație? Căci această protecție, împrumutată din sfera consumeristă a clientului ce beneficiază de bunuri și servicii, a ajuns să deservească atît de mult educaționalul și să se aservească atît de mult economicului, încît să transforme relația educațională într-o relație economică, în care accentul cade pe poziția privilegiată a elevului-client, consumator de bunuri educaționale, pe care profesorul-prestator de servicii educaționale trebuie să-l satisfacă cu orice preţ şi prin orice mijloace.
Vorbim azi de o educaţie „centrată pe elev“, încurajînd nu atît cunoştinţele solide, cît facilitatea obţinerii lor prin diferite tehnici sau metode „interactive“, ce le stimulează elevilor doar atenţia şi motivaţia exterioare, slăbindu-le pe cele interioare. O educaţie încurajînd activismul sau productivitatea sterilă a gîndirii, în absenţa unor acumulări bazate pe receptări profunde de conţinut. O educaţie propovăduind sloganistic gîndirea critică în absenţa unei gîndiri propriu-zise, încurajînd (prea devreme) elevii să judece, să critice şi să opineze asupra diferitelor aspecte, fapt ce conduce la aroganță, suficiență, superficialitate şi, implicit, la slăbirea sentimentelor de respect, admiraţie şi încredere, forţe atît de viguroase ale procesului de cunoaştere şi educaţie.
Toate aceste practici facile de satisfacere a sejurului educaţional sînt menite să înlocuiască dorinţa de cunoaştere propriu-zisă, dezinteresată, cu dorinţa utilitaristă a cîştigului, profitului sau cunoaşterii interesate, bazate pe rezultate şi beneficii rapide, puse-n slujba satisfacerii consumeriste, a cărei pulsiune nu se descarcă ori nu se prelungeşte mai departe de „imediat“, fapt ce slăbeşte, infantilizează şi subminează capacitatea sau potenţialitatea elevului, micşorîndu-i îngrijorător aria şi detenta sufletului.
În numele protecţiei, care elimină orice constrîngere, autoritate şi cantitate benefică de frustrare, adică de efort, aşteptare, răbdare, coacere, călire sau maturizare, se oferă nu libertate, ci „libertăţi“, adică „drepturi“, libertatea de „drept“, neacoperită şi necîştigată de „fapt“, dat fiind că elevii nu dispun încă de un discernămînt şi o experienţă adecvate, transformîndu-se într-un „bun“, o posesiune sau o proprietate, într-un privilegiu care, odată deţinut, tinde să fie folosit abuziv, arbitrar şi egoist, anulînd impulsul libertăţii şi confundîndu-l cu „frîul liber“.
Astfel, cocoţarea pe podiumul „drepturilor“ face ca gradul de toleranţă al elevilor să scadă şi să tindă spre zero, crescînd în schimb, perfect paradoxal, formele intolerante de revendicare, sancţionare şi refuz. În virtutea „dreptului“ la libertate, exploatat maximal, elevii pot foarte uşor să-şi conteste profesorul, acesta – lipsit de statutul constrîngerii şi autorităţii – nemaiavînd voie să facă nimic din ceea ce, chipurile, ar putea leza sau prejudicia imaginea elevului, chiar dacă – şi aici se atinge culmea imposturii – e vorba de o imagine în dezacord flagrant cu realitatea.
Aşa că profesorul trebuie să fie „flexibil“, să renunţe la rolul de modelator educaţional în favoarea celui de cameleon educaţional, gata oricînd să placă, să satisfacă, să se muleze ori să se adapteze gusturilor, capriciilor, pretenţiilor sau cerinţelor micilor clienţi, ca nu cumva să fie contestat, reclamat, schimbat sau considerat un profesor slab, cu atît mai mult cu cît azi nici nu mai există, cum se spune, elevi slabi, ci doar profesori slabi care n-au reuşit să găsească miraculoasa metodă sau „cheie“ ce descuie ca prin farmec tainica uşiţă a elevului, făcîndu-l pe acesta brusc atras, motivat, încîntat, interesat, captivat.
Noua ideologie a educaţiei, atinsă de tentaculele expansiunii consumiste, tinde să transforme profesorul într-un fel de „all inclusive“ educaţional, menit să atragă, să facă pe plac sau să satisfacă cerinţele micilor clienţi/consumatori educaţionali şi, astfel, prin cosmetizarea şi fardarea realităţii, tributare principiului plăcerii, să le inoculeze acestora încă de pe băncile şcolii false valori, avînd ca rezultat o falsă şi gonflată imagine de sine.
Marea subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă tocmai în această centrare protecţionistă pe satisfacere, însă nu pe satisfacerea calităţii de elev, ci pe satisfacerea calităţii de client împăunat cu „drepturi“ care, sucind minţile şi caracterele celor în formare, devine prilej de revendicare şi legitimare a bunului plac, în lumina căruia, nemaiştiind să-i cerem altceva elevului-client decît faptul de a fi satisfăcut, fără a ieşi din zona de confort, îl pregătim, fără să bănuim, pentru a deveni un consumator de nădejde al societăţii viitoare, corupîndu-i sau aservindu-i sufletul intereselor societăţii consumeriste şi furnizîndu-i astfel o falsă imagine şi încredere în forţele proprii.
Dar mai presus de toate, cea mai teribilă subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă în subminarea dimensiunii lui afective. Aceasta începe cu subminarea statutului profesorului şi părintelui, în calitatea lor de modele bazate pe relaţii afective, semnificative şi valorice. Cum aceste modele se subsumează unei întregi tradiţii de gîndire, simţire, experienţă, valoare şi „apartenenţă“, subminarea acestor modele echivalează cu subminarea unei tradiţii, adică cu subminarea unei identităţi culturale şi spirituale, ceea ce conduce la o dezrădăcinare afectivă fără precedent a tînărului, care, eliberat de influenţa relaţiilor afective sau a constrîngerilor emoţionale, devine tot mai apt pentru a fi inserat şi aservit intereselor pragmatic-consumeriste ale tutelei/autorităţii publice.
Prin urmare, rolurile profesorului şi părintelui par a fi azi atît de vizibil slăbite şi destructurate, tocmai pentru ca, lăsînd un gol, să permită intervenţia masivă a controlului sau autorităţii publice, care ştiind mai bine ca profesorul şi părintele în ce constă educaţia, formulează „reţete“ despre cum să devii profesor, părinte şi elev de „succes“, erijîndu-se în noua umbrelă de protecţie sau în noul sanctuar al educaţiei.
Educaţia „centrată pe elev“ iese astfel de sub tutela profesorului şi părintelui, ca modele afective şi semnificativ-valorice, pentru a intra sub tutela autorităţii publice, care înlocuind relaţiile afective cu relaţii artificiale, bazate pe norme, reglementări, proceduri şi „drepturi“, îşi propune să guverneze peste o masă anonimă de indivizi disparaţi, clişeizaţi, depersonalizaţi şi dezrădăcinaţi afectiv, cărora, în numele libertăţii de „drept“, văzută ca protecţie, li se fură, anulează şi subminează libertatea de „fapt“, libertatea de conţinut.
