Cînd am citit Cel mai iubit dintre pămînteni, am avut un şoc. Eram un tînăr licean care nu credea că la el în ţară s-a petrecut aşa ceva. Scriitura apăsat-dureroasă a celui care avea să-mi rămînă autor preferat, Marin Preda, m-a făcut să caut şi alţi autori. Aşa i-am descoperit pe Augustin Buzura, Laurenţiu Fulga, Constantin Ţoiu, Petre Sălcudeanu, Pan Solcan ş.a.m.d. Am cunoscut comunismul din cărţile lor, mai mult decît din cărţile de istorie. De aceea, ştiam multe, numai că ceea ce am aflat după Revoluţie a fost un şoc uriaş. Anii ’50 ai istoriei noastre vor rămîne un reper al suferinţei şi al dezumanizării.

Prezenţa, printre noi, în calitate de cetăţean onorabil şi cu pensie mare, a lui Alexandru Vişinescu, unul dintre ultimii torţionari comunişti în viaţă, nu face decît să ne reamintească de restanţele pe care le avem faţă de memoria elitelor noastre, ucise în închisorile comuniste. Deşi foarte tîrziu, la mulţi ani după 1989, sîntem datori să clarificăm un context şi să stabilim, cu instrumentele umile pe care ni le oferă ştiinţa istoriei, a politicii şi a dreptului, cine sînt vinovaţii, care sînt vinovăţiile lor şi ce trebuie să facem pentru a putea merge mai departe. Sînt dintre aceia care consideră că în România ar fi fost şi încă mai este necesar un proces al comunismului. Asta ne-ar fi eliberat sau ne-ar putea elibera de angoasele legate de trecutul nostru recent şi ar putea trage o linie de demarcaţie clară între trecut şi viitor. Din păcate, în lipsa amprentei pe care o pot oferi ştiinţele amintite şi a cadrului organizat, instituţional, al organismelor specializate ale statului, totul riscă, din nou, să cadă în derizoriu, accentuînd sentimentul că sîntem un spaţiu cultural şi civilizaţional în care, dacă criminalii merg liberi pe stradă şi îşi salută cu aroganţă victimele, atunci, totul este posibil.

Tendinţa „populară“, dominantă, este aceea de a considera subiectul ca fiind unul marginal, demn să ne „abată atenţia de la adevăratele noastre probleme, care sînt cele economice, legate de subzistenţă şi nivel de trai“. Mă întreb, chiar aşa să fi decăzut? Adică tot ce iese din cotidian şi din preocuparea pentru burtă este fără semnificaţie? Sper că nu!!! Şi, pînă la urmă, eu cred că o dezbatere serioasă despre comunismul românesc ne-ar răspunde şi la veşnica întrebare „De ce avem burţile goale?“... Dar să revenim... Este o eroare să împrumutăm discursul comun, conform căruia „aceşti oameni erau militari şi nu şi-au făcut decît datoria“ sau „sînt prea bătrîni, pe cine să mai judecăm şi pe cine să mai băgăm în închisoare?“ Aici nu este vorba neapărat despre oameni. Vişinescu este un simbol. A căuta şi a şti adevărul este un gest de eliberare şi de regăsire. Ar fi un demers pentru a ne reaşeza, ca lume, pe bazele solide ale cunoaşterii adevărului. Dacă vom avea puterea şi ne vor demonstra nevinovăţia, poate chiar îi vom ierta. Numai pornind de aici poate mai eliminăm o parte din ura şi din înveninarea care ne stăpînesc şi cărora nu reuşim să le găsim o explicaţie.

Un alt cadru în care se desfăşoară discuţia este cel al milei. Da, cu asta sînt de acord, şi lucrurile sînt mai complicate. Nikita Mihalkov are un film frumos, care abordează această temă, a vinovăţiei, a căutării adevărului şi a împlinirii dreptăţii lumeşti prin milă. Este vorba despre filmul 12, în care un tînăr cecen este judecat de un juriu pentru uciderea tatălui său vitreg, un ofiţer rus. Pelicula este o pledoarie pentru atenţia pe care trebuie s-o acordăm în momentul în care judecăm oameni, pentru că numai contextul exact al acţiunilor şi al faptelor acestora ne poate spune dacă şi în ce măsură sînt vinovaţi. Deşi grăbiţi, la început, considerînd condamnarea ca pe ceva de la sine înţeles, juraţii devin foarte atenţi la o poveste de viaţă a unuia dintre ei, singurul care votase, încă de la început, împotriva condamnării, şi care era din nou om, datorită faptului că, la un moment dat, beneficiase de mila cuiva. Asistăm, apoi, la încă 11 asemenea rememorări, după care, dîndu-şi seama de situaţia în care se află, fiecare jurat îşi va schimba votul. În subtext, filmul pune în evidenţă particularitatea religioasă, (ortodox)-culturală a sufletului rusesc (şi a celui românesc, zic eu!), care aduce mila în prim-plan în judecăţile asupra oamenilor. Poate fi mila deasupra legii? Mihalkov spune că da, şi rîndurile puse la finalul filmului sînt edificatoare: „Legea este puternică şi constantă, dar ce poate fi făcut cînd mila are o putere mai mare decît legea?“

Mila pe care o datorăm aproapelui este o particularitate a noastră, a creştinilor ortodocşi. De exemplu, în lucrarea Dicţionar Biblic, apărută la Editura Cartea Creştină a Societăţii Misionare Române, Oradea, 1995, la pagina 842 este redat cuvîntul „milostenie“, punîndu-se în explicarea sa, în mod eronat, accentul pe problema ajutorării materiale a celui sărac, milostenia ţinînd de datoria celui bogat faţă de cel sărac. Or, mila este mai mult, ea este unul dintre paşii spre mîntuire. Chiar Mîntuitorul nostru, Isus Hristos, ne obligă să fim atenţi cu cel care se află în păcat: „Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: «Milă voiesc, iar nu jertfă!» Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.“ ( Matei, 9:13)

Da! Îi datorăm milă chiar şi lui Vişinescu, numai că el va trebui să ne explice şi să ne aducă dovezi că nu a fost torţionar, ci un simplu călău, adică un om cu profesie, care poartă mască pe faţă şi pentru care moartea este doar o meserie ca oricare alta, iar metodele sînt înscrise în fişa postului. Or, noi ştim că ei nu au fost simpli călăi. Le-au luat mai mult decît viaţa. Au umilit, au torturat, au izolat şi au distrus conştiinţe, în ideea că cel aflat în suferinţă va trece de partea lor, folosindu-l, apoi, împotriva fostelor sale convingeri şi fostei sale vieţi. Este o eroare să-i judecăm pe aceşti oameni ca pe nişte victime ale istoriei, care nu aveau ce să facă. Destinul nostru este, pînă la urmă, unul individual şi faptele noastre sînt viaţa noastră. Aici nu mai este vorba despre comunism şi crimă în numele unei ideologii. Spun asta pentru că ei nu au urmărit, în primul rînd, crima. Au inventat metode de tortură pentru a primi un grad în plus sau o avansare. Ei şi-au pierdut calitatea de oameni în momentul cînd, din exces de zel, nu i-au mai privit pe cei din faţa lor ca pe nişte oameni. Ideea lor – că nu are nici o importanţă, că dacă nu ar fi făcut-o ei, oricum ar fi fost alţii – este falsă. De unde ştiu cei ca Vişinescu că prin refuzul atrocităţii ar fi venit în locul lor alţii tot atît de inumani? Este o scuză falsă a celui care a făcut totul din plăcere, cu pasiune. Cum să ajungi la 90 de ani cu un asemenea trecut? Asta înseamnă că acest om consideră că nu are nimic să-şi reproşeze. Din modul în care înjură nişte copii ziarişti, care nu ştiu nici măcar din cărţile de istorie ce monstru au în faţă, se vede că este departe de căinţă şi, dacă ar putea, ne-ar mai împuşca pe toţi încă o dată.

Mila noastră ar trebui să fie întregită de asumarea greşelii şi de căinţa celui care a greşit. Am văzut chiar cum unul dintre aceşti torţionari s-a călugărit, petrecîndu-şi viaţa în slujba lui Dumnezeu. Este bine că a făcut aşa şi este bine că a avut timp să fie iertat chiar şi de către victimele sale. Asta presupune un destin urît, pe care omul şi l-a asumat, gest pentru care merită mila şi iertarea noastră. Dacă, însă, în spatele milei noastre se va ascunde rînjetul torţionarului capabil s-o ia oricînd de la capăt, atunci trebuie să recunoaştem că experienţa anilor ’50 poate fi repetată. De altfel, nici nu am fost departe de acest fapt. Dacă în 1991 ar fi reuşit lovitura de stat din URSS, atunci, acest om ar fi putut ajunge consilier pe lîngă noile închisori şi şi-ar fi primit, în faţa noastră, în calitate de condamnat, decoraţiile pentru „merite deosebite în slujba patriei“. Da, ar fi fost nevoie – şi încă nu este tîrziu –, de un proces al comunismului românesc. Evident, ca şi acolo, nu vor trebui aşezaţi în boxa acuzaţilor toţi cei care au fost membri de partid. Ca şi acolo, ar trebui aduşi în faţa justiţiei doar cei care au depăşit legile războiului, criminalii sadici care au inventat metode de tortură pentru o funcţie în aparatul de stat, pentru a se pune bine cu şeful sau pentru a avea un litru de ulei în plus în casă. Odată cu instalarea comunismului, elitele din România se aşteptau să piardă funcţii, bani, prestigiu şi chiar viaţa. Destinul omului politic în vremuri tulburi este complicat şi istoria este plină de asasinate, condamnări şi execuţii. Dar ceea ce s-a întîmplat în anii ’50 la Gherla, Aiud, Piteşti sau Rîmnicu-Sărat depăşeşte orice imaginaţie. Prea multă suferinţă şi prea multă durere mută, de cele mai multe ori nemărturisită. Pur şi simplu, multor deţinuţi le este ruşine să povestească ce au putut îndura în aceste închisori. Am văzut-o chiar şi pe Lucia Hossu-Longin cum, cu reţinere şi jenă, povestea că „acesta“ este cel care schingiuia femeile în zona genitală...

Prezenţa sa pe străzi, liber, cu pensie bună şi cu casă, oferite de statul român, ne poate duce cu gîndul că, la noi, meseria de torţionar este una profitabilă. În acest caz, dacă se întîmplă ceva în lume, o nouă răsturnare în favoarea unei noi utopii – şi este posibil, istoria ne învaţă –, atunci toţi tinerii care lucrează acum în serviciile speciale, armată şi nu numai, o pot practica în continuare, fără să-şi expună cariera, viaţa şi familiile. Sau credeţi că nu mai există astfel de oameni? Vă înşelaţi! În acelaşi timp, ar trebui să ne recunoaştem incapacitatea de a ne pedepsi criminalii şi să-i punem pe toţi în libertate, cu scuzele de rigoare. Absurd... Justiţia umană trebuie să-şi facă datoria, chiar dacă sîntem creştini – ortodocşi – şi chiar dacă şi-o face cu milă.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Foto Adevarul.ro