Străbunicul din partea mamei, Vasile Mustaţă, din Bălţi, Basarabia, luptase la Mărăşeşti, la fel ca străbunicul din partea tatălui, Zamfir Niculae, din Galicea, Oltenia, la fel ca alţi 170.000 de tineri români. Vasile s-a prăpădit după Războiul cel Mare, în timpul epidemiei de tifos. În schimb, Zamfir, zis în anii de pe urmă şi „ăl bătrîn“, pentru că ajunsese cel mai bătrîn om din sat, ne povestea nouă, copiilor, cum, cu paltoanele răsucite şi făcute colac peste veston, el şi camarazii lui şarjaseră la baionetă poziţiile germane, rugîndu-se la Maica Domnului să-i apere şi lui Dumnezeu să biruie. La finalul sîngeroasei bătălii, din palton au căzut şase plumbi, şase gloanţe care şi-ar fi atins ţinta. În mod miraculos, toate nimeriseră în diagonala de feltru răsucit care îi proteja pieptul şi nici unul mai jos sau mai sus. Luptaseră fără frică pentru că, înainte de bătalie, generalul Eremia Grigorescu rostise cuvintele „Pe aici nu se trece!“ şi, pe vremea aceea, vorbele aveau importanţă, la fel ca rugăciunile. Acasă, în Galicea, Zamfir păstra cele șase gloanţe într-o conservă metalică, ruginită, aşezată pe un pervaz, deasupra căruia era înrămată fotografia lui, în uniformă de infanterist. Sub sticlă stătea „Virtutea Militară“. Unirea din 1 Decembrie 1918 se făcuse datorită lui şi tinerilor mulţi, foarte mulţi, morţi pe front. Și-i amintea pe Ion, pe Iacob, pe Mina, pe Haralambie, pe Ștefan, pe Atanasie, pe Pascu, pe Gavrilă, pe Adam, pe Toader, pe Constantin, pe Grigore, pe Virgil, pe Iancu, pe Florea, iar ochii i se umpleau de lacrimi cînd le rostea numele. Vii şi proaspeţi, plini de viaţă, aşa şi-i amintea.

Unirea, care începuse în 1859 şi se desăvîrşise în 1918, însemnase foarte mult pentru generaţia lui, pentru că ei ştiau cît îi costase. Cît se pierduse pentru a se cîştiga Unirea. Cîţi nu mai erau, cîţi n-aveau să mai fie. De-a lungul deceniilor următoare au apărut Pieţe ale Unirii, colegii ale Unirii, hoteluri ale Unirii, cluburi sportive ale Unirii, magazine ale Unirii. Țigările Mărăşeşti erau cele mai tari, la propriu. Coloana sonoră a filmului dedicat primei Uniri, Mihai Viteazul, semnată de Tiberiu Olah, rămîne printre capodoperele componisticii româneşti postbelice. 

Odată cu Revoluţia, au început să moară şi ultimii martori ai Unirii, ultimii veterani ai Primului Război Mondial şi, odată cu ei, a început să moară şi Unirea, puţin cîte puţin, deşi ziua naţională a devenit 1 Decembrie. Pentru început, Unirea a devenit băutură spirtoasă, apoi doar prilej de mini-vacanţă, de turism, cumpărături sau relaxare. Nimeni nu mai ştie de ce unele străzi se numesc Artur Vârtejanu, Muşat Constantin, Grigore Ignat, Răzoare ori Cireşoaia. Abia în anul centenarului, Maria Zaharia a devenit numele unei străzi, în Craiova, după ce povestea Măriucăi, fetiţa eroină, fusese scoasă din manualele şcolare postrevoluţionare. În siajul urii faţă de regimul totalitar al lui Ceauşescu, componenta naţionalistă a politicii de stat a fost condamnată şi ea public, iar cuvintele patrie, naţiune, popor au devenit monopolul unor exaltaţi. Sintagmele mîndrie naţională, trecut glorios, patrie măreaţă au fost făcute de ruşine, terfelite şi aruncate la groapa de gunoi a istoriei. Culorile drapelului au devenit culorile standard ale pubelelor ecologice: roşu pentru sticlă, galben pentru hîrtie, albastru pentru plastic. Le vedem pe holurile open-space-urilor de la job şi ne oprim doar pentru a arunca un pet luat de la dozator.

Pentru noi, românii de acum, Vasile, Zamfir, Ion, Iacob, Mina, Haralambie, Ștefan, Atanasie, Pascu, Gavrilă, Adam, Toader,  Constantin, Grigore, Virgil, Iancu, Florea, cu trăsăturile lor aspre, cu ochii dîrji, care au luptat și au murit pentru Unire, par anacronici, lipsiți de gîndire europeană. Manipulaţi de politicieni, s-au omorît degeaba cu nişte ­nemţi şi austrieci, corigenți și ei la ideologie, pentru un scop caduc și inutil: patria. Ei au făurit o Românie Mare de care nimeni nu pare că mai are nevoie acum, ţara golindu-se mai rapid decît pe timpul ciumei lui Caragea. Eroismul lor este desuet, într-un timp al comunicațiilor rapide, la distanțe din ce în ce mai mari. Cetățeni ai lumii, ne îndrăgostim de apusurile magistrale din Bora Bora, uitîndu‑ne străbunii care s-au sacrificat pentru noi, omițînd să înțelegem că, în 1918, românii aveau nevoie de o Românie Mare, suverană și independentă. Alternativa însemna pierderea libertății, pierderea teritoriului și dispariția din istorie.

Pe strada Cireşoaia se lasă înserarea, însoţită de ceaţă şi de frig. Gheaţa sticleşte pe trotuare, reflectînd lumina felinarelor. E linişte, iar zgomotul asaltului sălbatic lansat de vînătorii căpitanului Virgil Bădulescu asupra poziţiilor inamice pe culmea Cireşoaia nu se mai aude, e prea departe, a trecut veacul peste el. Tăcut și, într-un fel, resemnat, oraşul îşi cinsteşte încă eroii Unirii, pe care locuitorii săi i-au uitat. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.