În perioada sărbătorilor, pe lîngă întîmplările să le zicem mainstream, de fiecare dată se adaugă și altele, marginale, poate mai departe de așa numitul „spirit…“, dar, înca-drîndu se cumva în peisaj, măcar pe post de “efecte colaterale“.

Pe lîngă mult doritul spirit al Crăciunului, pe care lungul șir de filme de la Diva, dacă nu altceva, s-a chinuit cu atîta osîrdie să ni-l inducă, mai sînt și trăirile reale, și nu întotdeauna plăcute, printre momentele roș-aurii de glamour și abnegație. În cele două-trei săptămîni în care ai „obligația“ să-ți trăiești sărbătoarea alături de familie, dar pe bune alături – adică să împărtășești ceva esențial cu ceilalți membri ai ei, într-o perioadă în care, cel puțin la modul concret, împarți același spațiu cu ei și te străduiești să fii mai tolerant, mai altruist –, nu e, de fapt, atît de ușor de conviețuit. Am descoperit, maturizîndu-mă – e adevărat, excesiv de tîrziu –, că e ușor s-o faci doar dacă ești copil.

Dacă ești cît de cît adult, nu mai e atît de ușor. Cînd ești copil (și, recunosc, am fost în postura asta mult mai mult timp decît era cazul), te-ntinzi pe spate (vorba vine) și aștepți ca lucrurile să ți se-ntîmple. Stai tolănit, cu un ochi la cerul pe care se schimbă norii, eventual mestecînd un fir de iarbă, și ești fericitul și miratul spectator al lumii. Ei, se pare că, după o vîrstă, te afli tot mai rar în postura asta (probabil, pînă va veni o altă vîrstă, mai înspăimîntătoare, cu o altfel de visare). Cert e că, la vîrsta maturității, nu prea mai poți să stai tolănit și să contempli. Deodată, te trezești că, dacă vrei să se petreacă diverse (și aici nu mă refer la anumite întîmplări esențiale ale vieții, care, cel puțin dacă ești credincios, știi că nu țin decît într-o oarecare măsură de tine, ci la cele mai terre à terre, care țin de tine), trebuie să faci ceva.

Și nu e vorba doar de curățenie, gătit sau copt – treburi pe care bunica mea, de pildă, le făcea pe bandă rulantă. Și care intrau și, probabil, încă mai intră în rutina multor „gospodine“ (termen nu știu cît de folosit și despre care nu știu nici ce mai înseamnă azi), al căror mod de viață include acest tăvălug al acțiunilor casnice, această agitație continuă pentru ceilalți, de dragul celorlalți. Pe care, recunosc, nu am trăit-o, cel puțin nu la modul gospodăresc (dar o admir, cu umilința neinițiatului). Ci de „tot pachetul“ de vacanță în familie. Ideea e că, dacă vrei să te bucuri de imaginea aia idilică, din cărțile poștale, cu șemineu, brad, ciorap etc., trebuie să faci lucrurile să se ntîmple. Adică nu numai să ții chestiunile gospodărești sub un control decent (departe de perfecțiunea bunicii mele, cu toate că și ea mai avea momente de revoltă, cînd bombănea), ci să ții și relațiile cu oamenii cu care ai de-a face practic, clipă de clipă, într-un echilibru benefic. Nici să-i respingi, nici să-i sufoci. Nici să organizezi prea mult totul, ca să nu devii un control freak, dar nici să stai deoparte, într-o izolare glacială. Nici să nu ți expui deloc părerile, dar nici să nu spui prea mult, cu riscul de a deveni pisălog. Totul pe fondul pomului cu luminițe, sarmalelor și „porcăriilor“ întîi falnice, apoi tot mai jigărite, al clinchetului de pahare și al conversațiilor, vesele, de sezon.

Dacă reușești să treci cu bine de toate astea și să menții echilibrul despre care vorbeam, fără să cazi în depresia care pîndește uneori, în momentele cele mai pline de glamour, și nici în sindromul „prizonieratului“ (în sensul în care ești, într-un fel, prizonier în propria-ți oază de confort și afecțiune, care poate deveni, pe alocuri, sufocantă dacă e non-stop), atunci de poți bucura mai destins de întîmplări precum: să te duci în noaptea de 31 decembrie în Cimitirul Bellu, unde ai mormîntul familiei. Și, deși e închis, să ți se dea totuși drumul înăuntru, și bodyguard-ul să te însoțească să aprinzi două artificii; să mergi apoi, cu autobuzul 116 (unul dintre cele care existau și-n copilăria mea petrecută prin zona Adesgo – Șoseaua Giurgiului) pînă la Tineretului, unde, într-un soi de pre-Revelion, să mănînci o șaorma vegetariană la Dristor Doner Kebap – pe fondul imaginilor unor cărnuri opulente, asortate cu decorul devenit de un kitsch așijderea. Ca apoi să iei tramvaiul pînă undeva în spatele mall-ului Vitan, pe care să-l vezi, cam pentru prima dată pe la ora 21, cum se golește de oameni, dîndu-ți un sentiment ciudat, de sfîrșit de lume. Să vizitezi, apoi, o pisică simpatică, maidaneza clasică, aș zice, dar inabordabilă. Și să ajungi, în cele din urmă, după tot acest hățiș, la Revelionul oficial, de la Clubul Țăranului, unde s-a dovedit a fi chiar bine, chiar în prezența unor oameni pe care i-am văzut pentru prima dată și care, culmea, mi-au plăcut. Cu o muzică pe care chiar s-a putut dansa. Într-un soi de alăturare degajată, în care oamenii erau împreună, dar, în același timp, independenți, și vîrstele se topeau în cvasi-debandada euforică generală.