– din perspectiva „societății perfecte“ a lui John Kenneth Galbraith –

Am asistat, în ultimii ani, la afirmarea în toată splendoarea sa a populismului în economie, dar și în ansamblul societății românești. Reperele pe care ne-am bazat în ultimele decenii au fost negate și s-a intrat în zodia lui „totul este posibil“. În ceea ce privește partidul cel mai puternic aflat la guvernare, discursul politic a luat-o razna, pe fondul confiscării acestuia de către un grup infracțional. Totul a fost un fel de lecție despre cum, pe fondul unei anomii sociale, democrația își creează posibilitățile autodistrugerii. Cele mai periculoase efecte au fost îndepărtarea de statul de drept, de ceea ce înseamnă Europa și europenismul, dar și pierderea echilibrelor economice. Într-o perioadă foarte scurtă de timp, părea că ne îndreptăm cu viteză către un zid. Pericolul nu este nici acum trecut, chiar dacă actorii principali sînt deja în pușcărie sau se îndreaptă într-acolo pentru infracțiuni de drept comun. De ce nu este trecut pericolul? Pentru că fondul social românesc, cel care a permis asemenea derapaje, nu a fost schimbat, existînd în continuare pericolul ca ștafeta să fie preluată din mers de către alți indivizi, mai mult sau mai puțin flaușați. Tocmai de aceea nu despre persoane dorim a discuta, ci despre o stare de lucruri.

Nu există democrație fără prosperitate. Or, România am putea spune că este o țară cu mari probleme de consolidare a democrației, dacă în anul 2016 cinci milioane de oameni sînt considerați, după datele INS și după standardele europene, ca fiind săraci. Sărăcia naște întrebări și nu găsește răspunsuri. Tot ea relansează ideea, profund înrădăcinată în mentalul românesc, conform căreia țara are nevoie de un salvator pentru a renaște. Pe acest fond, oricine se poate erija în acest rol. El știe că este așteptat și nu va ezita să se manifeste ca atare. Pentru că știu că se pot bucura de simpatie electorală, tot felul de indivizi sau gospodine din politica noastră se poartă ca niște salvatori ai patriei. Chiar dacă în ochii unui om rațional pot părea penibili și chiar așa sînt, există multă iraționalitate într-o lume românească săracă și umilită. Un om sărac este un om sărac. Preocupările sale se situează la nivelul asigurării celor de bază, adică a hranei, hainelor și a unui acoperiș deasupra capului. Nu există, pentru acești oameni, timp pentru rafinamente doctrinare sau teoretice. Ei trăiesc zilnic sub presiunea judecăților și acțiunilor practice, fără nici un fel de orizont. Pentru ei, Europa și democrația sînt cuvinte fără sens. Viața lor stă sub spectrul lipsurilor și primitivismului. De aceea îl votează, fără rezerve, pe salvatorul cel flaușat. Acesta este cel care le promite că „le dă“. „A da“ și „a primi“ sînt verbele cel mai des folosite în politica noastră și în campaniile electorale de la noi.

Spunem toate acestea pentru a ajunge în miezul dezbaterii noastre. Economiștii au fost preocupați de aceaste probleme și au dat soluții după care lumea civilizată se conduce și reușește să realizeze, prin reducerea sărăciei, un optim în interiorul societăților respective. Pentru că, fără acest optim, pericolul destabilizării rămîne unul permanent. John Kenneth Galbraith este unul dintre acești economiști. Chiar dacă titlul uneia dintre cărțile sale este Societatea perfectă, autorul vorbește despre o lume dezirabilă și posibilă căreia îi dă chiar și reperele, pașii de realizare. Economistul american despre care discutăm a fost consilierul pe probleme economice al președintelui american John F. Kennedy. În limba română i-au fost traduse lucrările Economics and Public Purpose, sub titlul Știința economică și interesul public, Editura Politică, București, 1982, și Societatea perfectă, Editura Eurosong&Book, București, 1997. Ultima este o lucrare despre cum ar trebui să arate o organizare socială ideală. De fapt, marea contribuție a autorului este aceea că aduce aproape de cititor o lume realizabilă, ascunsă sub acest pretext, al idealității. Temele lucrării sale sînt numeroase, cuprinzînd reflecții despre principiile unei economii sănătoase, inflație, deficit,distribuirea veniturilor și a puteri, rolul decisiv al educației, mediu, migrație, autonomia puterii militare, birocrație, politica externă. Galbraith crede că „Scopul evident al unei economii sănătoase este de a produce bunuri, de a oferi în mod efectiv servicii și de a distribui veniturile rezultate de aici într-o manieră acceptabilă din punct de vedere economic“ (John Kenneth Galbraith, Societatea perfectă, Editura Eurosong&Book, București, 1997, p. 21). Ar trebui să fim mai atenți la principiul repartiției acceptabile în interiorul societății a ceea ce oamenii produc. Acceptabilitatea ni se pare esențială pentru realizarea liniștii sociale și a unei cooperări și solidarități sociale. Așa cum spuneam, prosperitatea este cea mai puternică armă pe care un stat poate s-o folosească pentru a-și apăra ordinea socială liberă și deschisă. Acesta este secretul. Sărăcia provoacă haos, dezordine, inegalitate și instabilitate.

Preocuparea lui Galbraith pentru o societate perfectă, pentru o lume ideală, pleacă de la principiul că toți oamenii trebuie să muncească: „Nu există argumente serioase care să contrazică principiile de bază ale economiei unei societăți perfecte. Așa cum am spus în repetate rînduri, trebuie ca toți membrii societății să aibă posibilitatea de a munci“ (op. cit., p. 36). Iată cum autorul pune în prim-plan combaterea șomajului și nu a inflației, într-o posibilă alegere între cele două „rele“. Principala caracteristică a unei economii sănătoase, în viziunea autorului despre care vorbim, o reprezintă păstrarea unei stabilități a puterii de cumpărare, suficientă pentru a încuraja capacitatea de producție disponibilă și de a realiza ocuparea întregii forțe de muncă disponibile. Este vorba despre menținerea cererii agregate la un nivel care să asigure o dezvoltare economică stabilă, prin ocuparea deplină a forței de muncă. O altă caracteristică a unei economii sănătoase o reprezintă acceptarea de către decidenți a tendinței sistemului economic spre o evoluție ciclică. Acceptarea unei legi fundamentale a dezvoltării economice nu înseamnă însă că nu vom lupta pentru aplatizarea acestei ciclicități, astfel încît efectele negative să fie cît mai reduse. Pentru asta Galbraith recomandă: „O mai bună înțelegere a fenomenului (de ciclicitate economică, n.n.) și un sistem adecvat de reglementări ar putea probabil ajuta la controlarea «boom-lui», dar din punct de vedere practic, atenția trebuie îndreptată spre atenuarea sărăciei, privațiunilor și mai ales a șomajului ce rezultă din această instabilitate ciclică, proprie vieții economice“ (op. cit., p. 37). Cu alte cuvinte, decidentul acceptă ciclul economic, dar trebuie să vegheze ca efectele negative ale acestuia să fie pe cît posibil combătute, iar șomajul este cel mai important dintre acestea.

O economie sănătoasă nu este aceea în care oamenii suferă privațiunile lipsei unui loc de muncă. O societate perfectă nu va permite entuziasmul maxim în perioadele de înflorire economică, după cum nu va permite privațiuni în momentele de recesiune economică. Alternanța acestor perioade trebuie avută în vedere și deciziile trebuie să fie mereu anticiclice. „O societate perfectă va trebui să prevadă în mod realist aceste perioade de privațiuni și să le evite asigurînd o creștere continuă a producției și a forței de muncă angajate“ (op. cit., p. 38). Economia trebuie mereu încurajată, chiar și în perioadele de criză, și autorul vorbește despre un set de măsuri care pot fi aplicate: scăderea impozitelor, scăderea ratei dobînzii, creșterea deficitului bugetar și încurajarea cererii guvernamentale. Cea mai importantă dintre aceste măsuri este obligația guvernului de a asigura locuri de muncă prin intermediul politicilor proprii. Iată ce spune Galbraith: „Dar singura măsură substanțială credibilă este ca guvernul să acționeze în spiritul creării de locuri de muncă pentru cei care, în lipsa acestora, sînt amenințați inevitabil cu șomajul. Pentru a face acest lucru, statul va trebui să se împrumute și să accepte realitatea unui deficit bugetar mai mare“ (op. cit., p. 41). O altă caracteristică a unei politici de realizare a unei economii sănătoase o reprezintă revenirea la disciplina bugetară atunci cînd economia începe să-și revină și să crească. Acum „impozitele vor trebui să ajungă la nivelul dinainte sau să crească, pentru a preîntîmpina excesul speculativ, și în cazuri extreme, presiunea inflaționistă a cererii asupra pieței“ (op. cit., pp. 41-42). Recomandările lui Galbraith pentru realizarea unei economii sănătoase fac parte din ceea ce am putea numi obligativitatea practicării unor politici economice anticiclice prin folosința, atunci cînd este nevoie, a deciziei guvernamentale. În final, Galbraith subliniază: „Societatea perfectă trebuie să combată crizele, recesiunea sau stagnarea ce afectează economia de piață modernă. Dar va trebui să se confrunte și cu problema ocupării forței de muncă, a inflației și a opțiunii bine disimulate a unora, destul de mulți de altfel, pentru stagnare economică“ (op. cit., p. 43). 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Pe patul lui Procust – Reflecții despre construcția socială postdecembristă, Editura Institutul European, 2018.