Atît în lumea vizibilă, cît și în cea invizibilă, se poate vorbi de o vibrație sonoră primordială ce traversează creația și o face posibilă. Această vibrație sonoră, sunetul, se prelungește în auz, ca receptacul al sunetului, auditivul (capacitatea de a percepe sunete) devenind anterior vizualului și altor simțuri. Căci dacă în ordine metafizică „La început a fost Cuvîntul“, vibrația sunetului, atunci în ordine fizică la început a fost Auzul, receptaculul auditiv sau „casa“ sunetului/cuvîntului.

De altfel, în perioada intrauterină primul simț care se dezvoltă între a treia și a patra lună de viață a fetusului este auzul, prin care micuța făptură „dansează“ și gravitează în jurul „tobei“ sau bătăilor inimii mamei, apoi al vocii și cuvintelor acesteia, intrînd astfel în rezonanță cu pulsația ritmului originar sau vibrația sonoră a vieții. De aceea, chiar după ce se naște, primul reper al copilului rămîne tot de ordin auditiv, cîtă vreme plînsul și anxietatea de separare nu-i sînt liniștite, ca primă terapie, decît la auzul modulațiilor sunetelor și bătăilor inimii mamei.

Auzul devine astfel sălașul lăuntric al paradisului sau infernului auditiv, specializat în receptarea armoniei sau dizarmoniei sunetului, structurat la om sub formă de limbaj, auditivul avînd atît potențialul creativ al unui limbaj al ordinii, echilibrului și armoniei, cît și potențialul distructiv al unui „limbaj“ al dezordinii, dezechilibrului și dizarmoniei.

Cum gradul de cultură și civilizație al unui popor poate fi măsurat și după criterii mai subtile, mai muzicale, cum ar fi criteriul auditiv, mă-ntreb atunci, după toate considerațiile de mai sus: sîntem noi, românii, o entitate colectivă certată în mod fundamental cu paradisul auditiv, adică cu paradisul lăuntric al ritmurilor și armoniilor sonore, avînd capacitatea auditivă profund tulburată și suferind, deci, de o dizarmonie auditivă?

Și pe cine să-nvinuim pentru această dizarmonie sau carență a auzului paradiziac? Oare patria sau inconștientul‑mumă, care ne-a gestat și ne-a adus pe lume, să nu ne fi ocrotit cu căldură la pieptul ei, să nu ne fi legănat volutele plînsului în note sau portative muzicale, să nu ne fi prefăcut lacrimile în raze de soare, să nu ne fi mîngîiat cu povești și șoapte alintătoare, să nu ne fi hrănit laptele cu visele, speranțele și aspirațiile înălțătoarelor cîntece, să nu ne fi inițiat în „muzica sferelor“, astfel încît „toba“ bătăilor inimii ei să ne fi imprimat doar ritmul jos al „existenței întru imediat“ și supraviețuire, nefiind animată de sufluri, ritmuri și sonorități mai înalte prin care să ne fi inoculat în adînc comoara de neprețuit și de neșters a amintirii paradisului?

Căci paradisul nu e, cum se crede, o imagine a vizualului exterior, ci o vibrație a auditivului interior, „nervul“ auditiv fiind specializat în asigurarea echilibrului și armoniei interne, adică în perceperea subtilă a unor vibrații, ritmuri sau armonii de tip muzical, orice încercare de transpunere vizuală a paradisului nefiind decît o transpunere secundară sau o „copie“ vizuală a unor proporții sau geometrii auditive – primare.

Și dacă esența paradisului e armonia auditivă, atunci esența infernului va fi dizarmonia auditivă. Neavînd „ureche“ pentru paradis, pentru perceperea vibrațiilor înalte ale unor armonii și octave superioare, noi, românii, am plecat din păcate „urechea“ spre polul opus, al infernului auditiv, constînd din vibrațiile joase ale dez-ordinii, diz-armoniei și dez-acordului, manifestate în norul de zgomot, vacarm, vrajbă, discordie și haos ce ne astupă, ca un dop de ceară gros, auzul muzical al paradisului.

Această carență a auzului muzical, responsabilă pentru desensibilizarea noastră auditivă, reverberează la toate nivelurile vieții și societății românești, afectîndu-ne simțirea, inteligența, afectivitatea și făcîndu-ne mai nefericiți decît credem. Trăim într-o Românie lipsită de ritm, măsură și armonie, într-o Românie nesimfonică, a improvizației (lăutărești) după „ureche“ și nu după „note“, bazată pe intimidările irascibilității verbale, cu mult peste media internațională, cum ar fi: verbiajul, logoreea, flecăreala, zeflemeaua, bîrfa, cîrcoteala, hăhăiala sau, în tonalități mai grave, mîrîiala, schelălăiala, „lătrătura“ (canină sau umană), ca sublimare a „mușcăturii“, calomnia, hulirea, ponegrirea, înjurătura, precum și grosolana defulare a dezordinii emoționale prin bombardamentul acustic al claxoanelor, picamerelor sau altor, „băi“, neputințe verbale. O Românie în permanent război sonor!

Dacă avem în vedere și „etimologia“ cuvîntului România, mînia, provenind din grecescul și latinescul mania, semnificînd starea de furie, iritare și irascibilitate, ba chiar, ca punct extrem, de dezastru, calamitate sau năpastă, înțelegem mai bine atunci zarea joasă care ne întunecă și apasă.

Toată această dizarmonie auditivă, semn al unor traume ținînd de memoria auditivă a „tropăirilor“ prin veacuri a invadatorilor barbari, turci, maghiari, fanarioți, comuniști și democrați post-comuniști, cu tot cortegiul vociferărilor lor hulpave, corupte și certărețe, ne-a inoculat, ca efect, disprețul și lipsa de respect pentru Cuvînt. Căci chiar dacă avem „ureche“ pentru cuvinte, nu avem deloc „ureche“ pentru Cuvînt (Principiu, Idee, Ideal, Cultură, Civilizație), neavînd nici dorința, nici voința și, prin urmare, nici putința de a ne vehicula ideile pe marile portative universale ale creației. O Românie suferind, deci, de surzenia Cuvîntului, dar nu și de muțenia cuvintelor, o Românie de surdo-limbuți.

Că în România se vorbește excesiv de mult, de prost și de tare e dincolo de orice îndoială. Suferim de un hiperactivism verbal, din care orice respect pentru pauză, tăcere și gîndire a dispărut cu desăvîrșire. Pe cît de mult vorbim, pe‑atît de puțin gîndim, putînd deveni campioni mondiali la maratonul fugii prin cuvinte.

„Tonul“ se dă de la diapazonul pervertit al celor mai multe posturi comerciale de radio și televiziune, care au contribuit major la dezmățul sonor prin detronarea sunetului în zgomot, trîmbiță și alarmă. Acești impostori și falși „dirijori“ care se află la pupitrele emisiilor sonore ale României, în loc să ne protejeze auzul, cenzurînd vulgaritatea și maimuțăreala sonoră, cultivă în schimb stridența ritmurilor și sonorităților, avînd la bază criteriile non-estetice și non-morale ale rating-ului, uitînd că mai întîi trebuie să educi, să formezi și să cultivi „urechea“ sau auzul publicului cu profesioniști ai sunetului, verbului și muzicalității limbii.

Validarea acestei agresivități verbal-auditive, ce ne lovește subliminal în timpanul național, ne furnizează o stare de agitație și irascibilitate continuă, ca sound sau fundal sonor, făcîndu-ne să relaționăm prost cu orice „vecinătate“. Nu înțeleg, prin urmare, în ce constă pretinsa noastră vorbă dulce, ospitalitate și bună vecinătate. În lătrăturile dușmănoase ale cîinilor din curțile caselor, confundîndu-ne pe noi, trecătorii, cu infractorii și care doar la noi nu sînt interzise prin lege? Ori în intimidarea sonoră a plasmelor vorbitoare, din spațiile restaurantelor și localurilor, subminîndu-ne dialogul sau convorbirea cu celălalt și bruindu‑ne continuu? Ori, în caz că aceste plasme lipsesc, în decibelii tîșnind vîrtos din vreo boxă care-ți zgîrie plăcuța discuției sub pretextul distracției sau animației? Deoarece, în caz că nu știți, nu e profitabil și frumos să ne simțim bine de capul nostru, fiind nevoie de un intrus, artificial sau uman, care să facă atmosferă, antren, adică zgomot maxim, pentru care plătim și mai și mulțumim.

Nici copilașii din zariștea noastră nu sînt scutiți, din nefericire, de stridența ritmurilor și isteriilor sonore, toate spectacolele, evenimentele și teatrele pentru copii, alături de recenta modă a animatorilor chemați la diverse petreceri și aniversări, nemaiținînd cont de crearea unei atmosfere de sărbătoare și magie, specifice raiului copilăriei, ci de familiarizarea cît mai timpurie cu infernul țipetelor, urletelor și altor exagerări sonore, cu scopul mărturisit sau nu de a-i „dezgheța“, dezinhiba și exterioriza pe copii.

Dar poate că ei au absorbit deja prin porii ființei lor atmosfera acestui smog sonor, fie de pe vremea cînd, nenăscuți, înconjurau ca un halou nunțile părinților lor, fie cînd se roteau în burticile mămicilor lor, fie, ca nou‑născuți, participînd la botezurile lor. Căci nunțile și botezurile, oameni buni, au la noi „tradiția“ unor evenimente sonore de proporții apocaliptice, în care nu mai există nici un buton de reglare a stațiilor de sonorizare, decibelii amplificîndu-se la plus infinit, într-o trepidație sau „tobă“ auditivă infernală ce des-ființează orice proximitate, orice dialog și orice vecinătate, ca expresie a unei intimități auditive certate.

Și pentru că toate problemele noastre se reduc în fond la problema identității naționale, de care se vorbește și se bate monedă de cînd ne știm, mă întreb atunci de ce nu se ia la modul cel mai serios în considerare faptul că doar educarea auzului sau „urechii“ naționale poate conduce la descoperirea adevăratului nostru sound, glas sau timbru sonor, dîndu-ne coloana sonoră sau vertebrală a identității noastre naționale. 

Ramona Ardelean este doctor în filozofie și lector universitar asociat al Facultății Tehnice de Construcții din București. A publicat Scandalul nedreptății. Eseuri de metafizică morală, Editura Fundației Academice Axis, Iași, 2016.

Foto: Quinn Dombrowski, flickr