Pe 21 decembrie, anul ăsta, s-au împlinit 35 de ani de cînd a murit tatăl meu, regizorul Slavomir Popovici. Tocmai anul acesta, pe al cincilea DVD Sahia Vintage scos de One ­World Romania anul acesta, se găsesc trei dintre filmele lui: Cum circulăm? (1963), Victime și vinovați (1970) și Mamaia (1972). (Cel dintîi, Cum circulăm?, a fost o revelație și pentru mine – și pentru asta le mulțumesc Adinei Brădeanu și lui Alexandru Solomon.)

(Și) cu acest prilej, sper ca filmele lui Slavomir Popovici să poată fi văzute de cît mai mulți (și pe al patrulea DVD One World Romania, Comandă politică, sînt Uzina – 1963 și Letopisețul lui Hrib – 1974). Pentru că, deși făcute în perioada comunistă, în care era foarte greu să treacă de cenzură, filmele lui rămîn și astăzi. Și nu numai că nu sînt perimate, dar sînt interesante și transcend, cele mai multe dintre ele, epoca în care au fost făcute (anii ’60-’70).

Slavomir Popovici (1930-1983) a fost unul dintre cei mai importanți regizori de film documentar din România. De origine sîrbă, s-a născut în 1930 la Vîrșeț, în fosta Iugoslavie, într-o veche familie sîrbească. Rămînînd fără mamă la 6 ani (mama lui, Draghinia, murind la 37 de ani), Slavomir e crescut de bunici. Intră în partidul comunist în adolescență, devenind un fel de copil-minune al mișcării. În 1949, cînd Tito se rupe de ruși, Slavomir trece ilegal granița în România. Aici, însă, se lămurește destul de repede că nu era ceea ce a crezut. În 1951 intră la Facultatea de Regie, pe care o termină în 1956. Se angajează la Studioul de Film Documentar „Alexandru Sahia“. Primul film pe care-l face este unul neconvențional despre pionieri: inventează o Zi a Nasturilor Bine Cusuți, cărora pionierii le dedică un imn. Împreună cu colegii săi Erich Nussbaum și Ecaterina Oproiu concepe un manifest al filmului documentar, în care cere să se facă filme reale, cu mijloace moderne.

Slavomir are mereu probleme cu cenzura, multe dintre filmele lui trec greu, în cazul unora ajungînd chiar să i se impute costurile de producție. Așa s-a întîmplat, de pildă, cu Uzina (1963) sau cu Romanțe aspre (1965). Versiunile finale ale celor două filme nu îl reprezintă în totalitate. După aceste aventuri cu filmele din realitate, Slavomir hotărăște să facă numai filme de artă și etnografice. Dar și aici, în cazul unora dintre ele, i s-a reproșat că nu sînt gen „Cîntarea României“.

Informațiile de mai sus mi-au parvenit de la mama mea, Gabriela Ionescu, co-scenaristă la multe din filmele tatălui meu. Ele se găsesc, de altfel, și pe site-ul slavomir-popovici.ro. Tatăl meu murind cînd eu eram încă destul de mică, nu știam prea multe despre el cînd a plecat. I-am văzut filmele tîrziu. E drept că la unele (Mamaia, Litoralul românesc, ciclul Semne) fusesem cu el la filmări. Dar îl cunoșteam altfel, ca pe un tată. Mi-a trebuit destul timp ca să-l descopăr și să-l înțeleg ca regizor. Încă nu l-am înțeles complet. Continui să mă uit cu fascinație și de mai multe ori la filmele lui, care nu sînt niște documentare datate. (Tatăl meu a avut ghinionul să se afle la locul nepotrivit la timpul nepotrivit sau, pur și simplu, așa a fost să fie.) Mama mea le-a numit, cel puțin pe unele dintre ele, „poeme filozofice pe temele trecerii timpului și ciclului vieții“.

Am reușit, în timp, să identific, simplificînd, cîteva trăsături comune ale filmelor lui Slavomir: într-adevăr, tema timpului, a trecerii, fie că e vorba de locomotivele peste care trec războaie și revoluții (Romanțe aspre, 1965), fie de inscripțiile funerare romane ori de crucile de la Săpînța (Oprește-te, trecătorule!, 1981), fie de obiceiurile etnografice din ciclul vieții (Semne, Bun ca ziua, 1974), paralelele și analogiile (cele mai evidente în Letopisețul lui Hrib, 1974, între sat și lumea largă, și între imaginile vieții cotidiene și cele din frescele Bisericii Arbore), umorul și ironia (de pildă, în Uzina, una dintre replici rămîne memorabilă: „Se înregistrează salturi: de la «Nevasta frumoasă gătește mîncare gustoasă» la poezia marilor idei și sentimente“), personificările unor obiecte sau ale unor elemente ale acestora (în Soarele negru, chipurile personajelor din epitafurile medievale, luminate și devenind animate, însuflețite pe rînd), un soi de treceri metonimice de la întreg la parte, de la general la particular (de pildă, în Bun ca ziua, 1973, se trece de la grupurile ritualice la mîinile care frămîntă alua­tul sau la chipul unui participant), comentariul muzical (în anumite cazuri, muzica lui Anatol Vieru).

Filmul cel mai impresionant, pentru mine, cel puțin, rămîne Soarele negru. Un film pornind de la broderiile medievale românești reprezentînd scene ale Plîngerii, unde textul trebuia să fi fost Prohodul. Dar pentru că acesta fost respins, a fost înlocuit cu unul, poetico-filozofic, creat de Slavomir împreună cu mama mea. Nu pot decît să citez puțin din începutul lui (care, desigur, nu are aceeași valoare fără să fie asociat cu imaginea lui Doru Segal): „Era un soare negru, pe un cer străvechi și greșit, sub care s-a-nnegrit frumusețea“.