Trenul personal face aproape două ore de la Siracuza la Taormina. De fapt, pînă la Giardini Naxos, un sat pe malul mării care se laudă că ar fi prima colonie grecească din Sicilia. Insula în sine este atît de plină de vestigii ale Greciei antice, mult mai prezente decît cele romane, încît te întrebi ce mai caută italienii pe aici în zilele noastre. Dar dacă le spui așa ceva, chiar și în glumă, îi jignești – ei sînt foarte mîndri de Sicilia lor, care e mai ceva decît toată Italia continentală, se încăpățînează să-ți vîndă numai produse locale, italiene, de la vinuri, începînd cu dulcegăria licoroasă de Marsala (mie recunosc că mi place), pînă la ciocolata aspră și crocantă de Modica. Bravo lor! Noi nu am reușit să creăm un brand din produsele românești în general, cum ar fi ca oamenii să promoveze pe plan local produse oltenești, dobrogene și bănățene care să mai aibă și istorie, și povești pe deasupra? Dar să revin la trenul personal… pentru noi, ca turiști, e un tren de plăcere, așa că ne așezăm comod ca să privim pe geam toată coasta – rîuri care se varsă în mare, halte de nicăieri, chiar pe țărm, vapoare, palmieri, cactuși, arbuști înfloriți, cîmpuri verzi, la un moment dat își face o apariție spectaculoasă și vulcanul care fumegă, la cei peste 3000 de metri ai săi. În jurul nostru sînt doar italieni navetiști care „coboară la prima“, citesc ziare, își mănîncă sandviciurile sau vorbesc la telefon, ca la noi pe ruta București-Ploiești. Habar n-au cît de norocoși sînt că merg zilnic cu un astfel de tren, că nu trec prin localități dezolante și abandonate în cîmp precum Chitila sau Periș. Dar fiecare se obișnuiește cu ce are.

Gara din Giardini Naxos e cochetă și cu stil, seamănă un pic cu gara din Sinaia. De fapt, totul seamănă cu Sinaia, orășelul Taormina e cocoțat sus pe munte, sînt peste tot trepte ca pe Furnica, doar că la Sinaia nu ai acest decor parcă pictat și ireal – marea, apusul, vulcanul. Pentru că, la Taormina, marea e doar de decor, n-ai cum să o atingi, s-o simți, să te bucuri de ea. Autobuzele de la gară pînă în oraș vin cam cînd vor ele, însă nimeni nu pare deranjat de asta. Pînă să ne dezmeticim, tocmai am pierdut unul, următorul o să vină abia peste o oră, așa că luăm un taxi, 15 euro pînă în centru. Toate taxiurile sînt mașini de lux, pentru că Taormina în sine e o „stațiune“ de lux, de la prima bere ne dăm seama că prețurile sînt aproape duble față de Siracuza. Dar orașul e frumos și are pedigree – Goethe, Oscar Wilde, Wagner, Nietzsche (a scris la Taormina Așa grăit-a Zarathustra), apoi Faulkner, Tennessee Williams, Truman Capote, Jean Cocteau, Jean Marais, inclusiv al nostru Vasile Alecsandri, toți au trecut pe aici.

Cazarea noastră ar trebui să fie la 500 de metri de centru, așa zice booking.com, însă n-am luat în calcul că ar putea fi 500 de metri pe verticală, nu pe orizontală. Ajungem, în sfîrșit, la o vilă cu vreo trei etaje unde ne întîmpină o băbuță care vorbește doar italiană, se scuză că fiul ei, care se ocupă cu afacerea familiei și știe bine engleză, e plecat de acasă, dar ne descurcăm și așa. Ne prezintă salonul pentru mic dejun care se află, de fapt, în apartamentul ei de la ultimul etaj și mă simt ca în filmele de la Cinecittà – interior opulent, argintărie expusă în vitrină, totul impecabil, aproape o butaforie. Mi-e și frică să mănînc aici, totuși o fac a doua zi, alături de două cupluri de suedezi de vîrsta a treia care și-au poziționat masa exact ca la cinema, în fața ferestrei, ca să aibă cea mai bună vedere spre mare și vulcan. La ei, totul se desfășoară conform unui ritual: o linguriță (de argint) cu dulceață, o privire aruncată spre Etna, o gură de cafea din ceașca de porțelan, o altă privire se scufundă în albastrul mării din depărtare.

Coborîm în oraș, pe trepte, eu întrebîndu-mă (cu groază) cum le voi urca înapoi. Orașul e o bijuterie, dar parcă totul e prea frumos, prea glamour, pe strada centrală sînt magazine de firmă, oamenii vin la Taormina ca să-și ia blugi și papuci. Față de Siracuza, e destul de populat în extrasezon, în special de cupluri britanice, el și ea, el și el, de fapt mai mult așa – 50+, intelectuali, eleganți, cu prestanță. Mi-e dor un pic de grupul de puștani din Ortigia care se vîntura pe străzi, prin ploaie, și cînta din toți bojocii „Don’t stop me now!“. Ne agață niște tineri de pe stradă ca să ne hrănească într-un mic bistrou, acolo mai sînt doar doi japonezi, el și ea, de data aceasta, care se sorb din priviri, mîncăm lasagna „ca la mama“, într-adevăr mama lor e în spate și gătește veselă, cu lejeritate. După lasagna e greu să urci dealul, luăm un alt taxi, șoferul e foarte volubil, ne întreabă de unde sîntem și, cînd aude de România, spune că e fan România, că a fost în vacanță de trei ori, la București, la Predeal și la Mamaia, i-a plăcut în special la Mamaia, ce fete frumoase! Ce a căutat el în România? – îl întreb în timp ce încearcă să se strecoare pe străduțele din Taormina unde nu au loc două mașini din sensuri diferite, trebuie să se aștepte unele pe altele. Spune că s-a împrietenit cu un fotbalist de la Dinamo care a venit împreună cu prietena lui la Taormina și l au invitat. Așadar, de la Goethe, Oscar Wilde și chiar de la Alecsandri s-a ajuns la fotbaliști, ei sînt vedetele lumii moderne. Mi se pare funny, nu mă gîndesc la implicații profunde. Cînd mă dau jos din taxi după ce am plătit 10 euro, îmi dau seama că am coborît dintr-un Chrysler și că, în viața mea de 40 de ani, n-am mers niciodată cu un Chrysler.

A doua zi, dimineață, un soare superb, lingurița de dulceață, Etna care fumegă, gura de cafea, marea. Și apropo de mare, deja ni s-a făcut dor de ea, așa că părăsim Toarmina ca să coborîm spre o presupusă plajă, și tot coborîm vreo oră, pe niște trepte care nu se mai termină, ne întîlnim cu cîte unii care urcă și gîfîie, cu priviri încruntate, cine naiba ne-a pus să o luăm pe scări pînă la Taormina? Dar noi coborîm țopăind fără nici o grijă, printre tufe înflorite și pietre pe unde mișună șopîrle verzi, ajungem în Giardini Naxos, comuna cea lipsită de lux și de glamour, trecem printr-un tunel, nimerim pe o plajă micuță unde ne lungim pe alte pietre, ca niște șopîrle mai mari, la soare. E și un beach bar abandonat, se va deschide probabil în sezon, ne uităm cu jind la ce ar putea să promită, ni se face poftă de o bere. Așa că străbatem satul la pas, un drum lung, interminabil, pe faleză, cu valuri care se sparg la doi pași de noi, nu e nici o terasă deschisă, dar n-are nici o importanță, de fapt, mă gîndesc că a doua zi mă voi întoarce în București, că aproape s-a terminat, că nu știu dacă voi mai ajunge în locul ăsta vreodată. Și deja mă apucă o nostalgie cumplită după ceva doar pe jumătate trăit sau trăit prea puțin. Găsim deschis la un market, au o singură masă afară la care stă Georgia, care nu se uită la mare, vorbește cu iubitul pe Messenger. Ne luăm cîte o bere din magazin, ajungem la casă, o mamă italiancă strigă din toți rărunchii: „Georgiiia!“. Fata se mișcă în ralanti, fără nici un chef, plătim, întrebăm dacă putem sta afară. Îi confiscăm masa Georgiei, care continuă să vorbească cu iubitul ei, doi metri mai încolo, sprijinită de-un stîlp. Ne bem berile, vorbim un pic despre Truman Capote, Tennessee Williams și chiar despre Alecsandri, dacă tot sîntem aici. Vizavi e stația de autobuz unde vom aștepta o veșnicie ca să ne întoarcem în oraș – doi englezi deja așteaptă cu perseverență, noi sîntem la a doua bere, n-a trecut nici un autobuz în ultima oră. Magazinul se închide la prînz, Georgia o ia pe mama ei pe un scuter, probabil că e singurul ei rol, acela de a asigura transportul unei mame, în afară de a vorbi pe Mess cu gagiul, și dispar undeva pe străduțele întortocheate ale muntelui, spre Taormina sau spre alte sătucuri de la poalele vulcanului pe care noi nu le vom cunoaște niciodată. Așteptăm și noi autobuzul, nu știm cînd vine, însă aici nu ne grăbește nimeni. Simt că am ratat cumva Taormina, nu m-am bucurat deloc de Chrysler și de lingurița de argint, dar m-am regăsit undeva la marginea ei, mereu marginali, mereu triști, mereu nostalgici după vieți netrăite îndeajuns.

Foto: Adina Popescu