În primă fază, șoc și negare. Viața ta obișnuită s-a schimbat brusc. Mintea nu poate procesa instantaneu această turnură neașteptată, așa că se refugiază într-o realitate paralelă, în speranțe false, construindu-și un soi de adăpost – precum personajul scriitoarei Guzel Iahina, Wolf Karlovici Leibe, care, pentru a se feri de realitate, trăgea deasupra lui un clopot invizibil. Este mecanismul creierului de a se adapta, încet, unei noi conjuncturi nefavorabile. Însă, pe măsură ce efectul acestui calmant al negării trece, sentimentele ținute în frîu ies, galopant, la suprafață.

Se dezlănțuie furia. Revolta. Începi să cauți țapi ispășitori. Cine e de vină? De ce s-a ajuns aici? Chiar nu se putea face nimic? Te apucă toate pandaliile, însă îți dai seama, în timp, că nervii tăi nu schimbă cu nimic situația. Așa că te liniștești și cauți o soluție: încropești un soi de negociere. Poate că, dacă faci asta sau ailaltă, poate că dacă încerci să dregi cumva lucrurile, situația se va remedia și poate că viața ta va reveni la normal, și poate că totul nu a fost decît un coșmar. Însă acest „poate”, această tocmeală cu o realitate pe care nici n-o poți schimba și nici accepta, este doar un nou calmant – o nouă falsă speranță care, odată ce va trece, va lăsa loc depresiei. Lipsă de energie, lipsă de speranță, de perspectivă – toate se vor năpusti peste tine, ca într-o furtună în care te regăsești, la voia cîntecului sirenelor, un Ulise nelegat de catarg.

Abia după ce treci și de această ultimă vijelie, mintea ta se va putea reașeza, încet, pe făgașul normalității. Accepți faptul că viața ta s-a schimbat.

Negare, furie, negociere, depresie și acceptare – traversează oare, astăzi, omenirea cele cinci trepte ale suferinței din cunoscutul model Kübler-Ross?

Dacă le-am lua pe rînd și ne-am analiza comportamentul, potrivit fiecărei etape a suferinței descrise de psihiatra elvețiană în 1969, cîți dintre noi nu am fost, la debutul epidemiei, paralizați de realitatea care s-a prăvălit (cu „celeritate”) înspre noi? Cîți dintre noi nu am spus inițial „Este doar o gripă, nu e cazul să ne panicăm”? Și, văzînd că nu avem nici un control asupra realității, peste cîți n-a venit, mai apoi, furia? N-am căutat oare țapi ispășitori și nu ne-a lăsat copleșiți de o revoltă (inutilă), martori fiind la eșecul liderilor mondiali care, în lipsă de măsuri coerente, au decis să pună lacăt Pămîntului? Mai apoi, cînd ne-am dat seama că năduful nu ne ajută la nimic, n-am încercat să ne păstrăm normalitatea, obligați să stăm izolați în casele noastre? N-am încercat să ne „tocmim” cu mintea noastră pentru a ne acomoda într-o nouă paradigmă? Pentru a funcționa normal, nu ne-am prefăcut oare că funcționăm încă normal? Și, cînd ne-am dat seama de mica noastră mascaradă, n-am deschis calea unor mici (sau mai mari) episoade de depresie?

Potrivit modelului Kübler-Ross, urmează acceptarea. Însă cînd și, mai ales, ce anume vom ajunge să acceptăm? Cum va arăta „noua lume” post-COVID cu care va trebui să ne acomodăm?

La nivel teoretic, unii vorbesc de partea plină a paharului, despre o umanitate redescoperită– după cum punctează Pierre-Antoine Delhommais, într-un editorial din Le Point. „Este una dintre lecțiile acestei pandemii: în timp ce societățile noastre erau descrise ca fiind obsedate de bani, putrezite de individualism și cangrenate de consumerism, toate au făcut alegerea de a-și sacrifica interesele economice și financiare pentru a proteja sănătatea oamenilor. Este derutant să vezi cum capitalismul neoliberal și globalizat, presupus a fi profund dezumanizat, pune o valoare atît de mare și aproape inestimabilă vieții umane”.

Alții atrag însă atenția tocmai asupra crizei economice care va urma și a consecințelor grave – șomaj și sărăcie – care vor produce efecte atît la nivel social, cît și politic. În acest sens vine pronosticul lui Stephen M. Walt (profesor de relații internaționale la Universitatea Harvard), publicat într-o anchetă a revistei Foreign Policy: „Pandemia va consolida statul și va reinstaura naționalismul. Guvernele de toate tipurile vor adopta măsuri de urgență pentru gestionarea crizei, iar mulți nu vor dori să renunțe la aceste noi puteri cînd criza se va termina. Pe scurt, COVID-19 va crea o lume mai puțin deschisă, mai puțin prosperă și mai puțin liberă. Nu trebuia să fie așa, dar combinația dintre un virus mortal, o planificare inadecvată și o conducere incompetentă a pus umanitatea pe un drum nou și îngrijorător”.

La nivel practic, vedem deja că liderii politici și mecanismele de manipulare din mass-media nu au încetat (pe motiv de umanitate) să-și facă jocurile. Potrivit unui articol publicat pe site-ul Asociației Linx („Dazed and confused: Russian narratives promoted by Romanian media in March”), „Pe măsură ce criza Italiei se intensifica (și din cauza lipsei de solidaritate și a politicilor comune ale UE), adversarii UE au profitat. Serbia a lăudat China (care și-a oferit atît de convenabil ajutorul) și a criticat puternic Uniunea. «Revista Q» a folosit cuvîntul «abandon» pentru a descrie relația UE-Italia, fără să uite să menționeze ajutorul generos chinezesc, Active News mergînd și mai departe: «UE a trîntit ușa în fața Italiei»”. Articolul consemnează și fake-news-ul propagat acum cîteva săptămîni de Norica Nicolai, care a și fost „ajutată imediat de prietenii din mass-media”: „Potrivit lui Nicolai, UE a fost profund părtinitoare cînd a decis să introducă 300 de miliarde de euro în economia Franței și doar un miliard de euro în România. «Jurnalul» a preluat imediat declarația ca fiind deja o știre, alături de Sputnik. O zi mai tîrziu, însă, Comisia Europeană a demontat minciuna: banii pentru Franța nu erau ai UE, ci ai Franței, UE acceptînd doar ca Franța să și-i cheltuiască”.

Ce anume va trebui să acceptăm, așadar, la finele pandemiei, după ce vom fi parcurs toate treptele eliberării de suferință (potrivit modelului Kübler-Ross)? Că realitatea societății noastre s-a schimbat brusc sau că, din contra, a rămas aceeași, însă, împinsă spre situații extreme, și-a scos masca, dezvăluindu-și toate carențele, fricile, nesiguranțele și neajunsurile? Și că, în ciuda actelor de umanitate de la firul ierbii, lumea noastră este, în continuare, ce a fost: un loc în care legea junglei primează, iar cel mai puternic supraviețuiește?