Florin a ajuns într-o organizație care avea grijă de copiii abandonați în jurul vîrstei de 5 ani. Fusese preluat dintr-o casă de copii care, la rîndul ei, îl preluase de pe străzile Bucureștilor, cu doar un an și jumătate înainte.

La primele ședințe de evaluare psihologică, amintirile lui Florin se rezumau la cele firești vîrstei și experienței sale: chipuri „instituționale“ din orfelinat, cîțiva prieteni de aceeași vîrstă, jucării, clipe de bucurie sau de supărare etc. Pînă cînd, brusc, părea că își amintește de ceea ce s-a întîmplat cu mama lui și de motivul pentru care a ajuns să crească într-o clădire a statului. A povestit cu detalii înspăimîntătoare și cu voce albă, fără emoții, cum mama lui a murit călcată de tren, el fiind martor la întreaga scenă.

Din documentele primite de la orfelinat (analize medicale, anchete sociale), în aproape patru ani de viață fără părinți, pe străzile și în canalele Capitalei, Florin trăise și îndurase cît un adult înfrînt de nenoroc, uitat de semeni: frig, abuzuri, înfometare, frică. Și tot din aceleași documente reieșea foarte clar cum mama lui îl abandonase în brațele unui frate mai mare și plecase în lume. Nimic despre vreun accident, nimic despre tragedia povestită atît de verosimil în timpul ședințelor de psihoterapie. Era greu de înțeles de unde veneau așa-zisele „amintiri“: povești spuse de cei cu care împărțea suferința abandonului? Povești inventate de el însuși după ce fusese martor la accidente reale în gările Bucureștilor, dar cu alte personaje decît mama lui? Așa stînd lucrurile, povestea băiatului nu mai părea o simplă istorie inventată. Ci o sentință definitivă de condamnare la moarte a mamei, de condamnare la dispariție totală din biografia lui.

Întrebarea și, odată cu ea, decizia cea mai dificilă abia acum prindeau chip. Adulții din jurul lui Florin – educatori, psihologi, asistenți sociali – trebuiau să decidă dacă îi spun sau nu adevărul. Evident, alegerea morală ar fi fost aceea de a-l pune pe Florin față în față cu fragmentul lipsă din biografia lui: să îi spună, cu precauție și în lungi sesiuni de dialog, că mama lui trăiește, și-atunci Florin ar fi trebuit să dea piept nu cu moartea părintelui, ci cu indiferența și cu neputința acestuia de a-l crește. Să schimbe, cu alte cuvinte, un adult mort într-unul vinovat de toate relele care i se în­tîmplaseră și, mai ales, să aștepte, în ciuda a tot și toate, că mama lui va veni, așa vinovată cum este, să îl ia înapoi acasă. Sau să nu-i spună adevărul, cu toate consecințele faste și nefaste: va crește fără așteptări sau iluzii prea mari, în lipsa oricărei speranțe de a avea o familie, aflînd poate istoria reală într-un tîrziu, pe cont propriu și neapărat de nimeni.

Timp îndelungat, întrebarea nu a avut răspuns. Nu știam nici unul dintre cei care ne aflam în preajma lui care era cea mai bună soluție. De fiecare dată cînd discutam subiectul în birourile noastre, decideam să îi spunem cum stau lucrurile, de fapt. De fiecare dată cînd îi vedeam însă chipul liniștit, împăcat cu viața din organizație, cu bucurii mici și fără întrebări prea mari, îndoiala și frămîntarea noastră amînau pe termen lung orice încercare de a-i „reformata“ biografia.

Am plecat din organizație fără să fi găsit soluția optimă. L-am abandonat pe Florin la rîndu-mi, lăsîndu-i trecutul pe mîna altora, a sorții, a norocului sau a ghinionului. Nu știu nici acum cum ar fi fost mai bine, iar povara întrebării și a vinovăției de a nu-i fi găsit răspuns a rămas și acum.

M-am reîntîlnit deseori cu foști colegi din organizație. Am aflat poveștile și destinele multora dintre copiii pe care i-am avut atunci aproape. Dar despre Florin nu am aflat nimic. Fiindcă nu am avut curajul să întreb nimic. Mi s-a părut nedrept să cer răspunsuri pentru mine, atîta timp cît eu nu le-am găsit pentru el. 

Maria Iordănescu este psiholog.