Să moară sau nu capra vecinului? – despre invidie

Publicat în Dilema Veche nr. 912 din 30 septembrie – 6 octombrie 2021
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg

Nu mă consider un om invidios, dar nici nu cred că ar fi un păcat capital, de altfel îi privesc pe marii invidioși cu o oarecare înțelegere. Orice om are, la o adică, o doză mai mică sau mai mare de invidie, în anumite situații, unii o numesc chiar invidie „constructivă”. De curînd, am cunoscut întîmplător un scriitor de succes din Germania, nu cu mult mai în vîrstă și cu un destin literar destul de asemănător cu al meu. A început ca jurnalist cultural, a scris cărți pentru copii, apoi niște volume de proză scurtă, pe alocuri anecdotice, unul dintre ele a ajuns lectură obligatorie în școlile din Germania, apoi a scris și un roman, e interesat în primul rînd de recuperarea trecutului său redegist, din perspectiva copilului, așa cum sînt interesată și eu să recuperez comunismul meu de pe Calea Moșilor. Omul are vreo cinșpe premii literare, majoritatea în Germania, o țară în care chiar există premii literare pe bune, iar literatura e o „instituție”, nu un hobby de duminică așa cum este pentru cei mai mulți dintre scriitorii români. Și mai e și tradus în vreo 30 de limbi. Bravo lui! Însă nu pentru asta l-am „invidiat”, ci pentru lejeritatea lui. Neamțul, pe lîngă faptul că e foarte simpatic, e distins și destins, exact așa cum un scriitor ar trebui să fie. Și cum nu sînt eu și alții ca mine, în România, încrîncenați într-o luptă perpetuă pentru supraviețuire, aruncînd priviri suspicioase celor din breaslă, pregătiți oricînd să dea un pic la gioale. Scriitorul german a venit de la București la Brașov cu taxiul, apoi a chemat din nou un taxi într-un sat uitat din Ardeal, acesta l-a așteptat la poartă pînă cînd și-a luat politicos la revedere de la noi toți, apoi taxiul l-a dus mai departe prin periplul său prin România. Ăsta da motiv de invidie – ar zice unii –, să te plimbi, ca scriitor, cu taxiul printr-o țară întreagă fără te gîndești că e o risipă de bani. Însă nici măcar invidie n-am simțit – a fost un soi de frustrare amestecată cu o tristețe adîncă pe care o simt deja de ani buni și pe care terapeuții ar numi-o depresie. Am mai fost „invidioasă” și pe o scriitoare americană pentru copii care a venit la noi în turneu. O fată agreabilă de vreo 30 de ani (noi ăștia de 40 ne permitem să-i catalogăm pe cei de 30 „niște copii”), care e tradusă în vreo cincizeci de limbi, scrie cărți din acelea cu puține cuvinte și cu multe ilustrații. Iar cînd nu scrie, se retrage la ferma ei din Montana unde crește cai. Am stat cu ea la masă la Green Hours, am discutat un pic, mi s-a părut obosită și fără strălucire, a plecat devreme ca o adevărată divă, a doua zi trebuia să ia avionul spre Istanbul, iar noi, ceilalți scriitori români prezenți, am continuat petrecerea în lipsa ei, plîngîndu-ne de una, de alta. Fata asta nu era singură, venise în turneul ei european cu o întreagă echipă de marketing, de la manager la secretară, sinceră să fiu cred că și scriitorul neamț ar fi fost un pic invidios pe ea, chiar dacă își permitea să ia taxiul de la București la Brașov. Invidia m-a ținut o zi, după care am uitat-o – ce treabă voi mai avea eu vreodată cu scriitoarea asta din America? Însă mai lupt și cu invidii relativ constante, cum a fi cea față de o colegă de breaslă (culturală) care are o grădină mare și verde chiar în vecinătate, o mică oază, într-un oraș lipsit de curți și de grădini, mai ales în partea sa centrală. Nici n-o cunosc pe femeia asta prea bine, însă cînd ies din apartamentul meu de 45 mp și din mica mea curte betonată, de pușcărie, și trec pe lîngă curtea ei sufocată de vegetație și plină de miorlăit duios de pisici, mă apucă, totuși, un soi de invidie. „Mamă, ce cărți aș scrie eu dacă aș avea grădina asta... oare femeia asta scrie ceva?!” – și încep să mă imaginez și la masă, și pe băncuță, și îngrijind pomii, și dînd de mîncare la pisici, apoi mai fac cîțiva pași spre MegaImage și invidia îmi trece. La întoarcere, mă gîndesc: mda, însă există un bloc nou trîntit chiar lîngă curtea ei, toți se pot uita de sus, de la ferestre, cum ea stă în grădină și își scrie operele vieții, n-are pic de intimitate, n-aș rezista la așa ceva.

Să vă dau un sfat: cînd vă mai încearcă invidii din astea mărunte și, în fond, cît se poate de lumești, priviți situația în ansamblu și încercați să-i găsiți totul felul de dezavantaje, pentru a vă simți mereu în avantaj. De pildă, în cazul scriitoarei americane, am ajuns la concluzia că nu mi-aș dori să stau la o fermă și că nu-mi plac caii. Iar în cazul ambilor scriitori, m-am resemnat cu „Asta e, n-ai ce să-i faci, m-am născut într-un loc nepotrivit”. Resemnarea și victimizarea permanentă care ne aparțin, de altfel, tuturor, unui neam întreg, sînt arme bune împotriva invidiei. Nu poți să fii invidios pe un politician căruia, indiferent de partid, îi merg toate din plin, pentru că a fost copil de securist, poți cel mult să accepți că ați avut un start în viață diferit și că nu se impune un termen de comparație, el a avut o „șansă” pe care tu, un copil de ingineri pîrliți, să zicem, ce n-au avut nici o treabă cu „sistemul”, nu ai avut-o. Poți doar să-ți spui: „N-am fost copil de securist, n-ai ce să-i faci, asta e!”, părinții mei au fost niște oameni demni și onești, bravo lor! – și deja întreaga poveste nici nu mai ține de invidie, ci de o ținută morală.

Totuși, înclin să cred că sîntem un popor de oameni invidioși, doar nu degeaba am inventat și zicala cu „să moară capra vecinului”, fiindcă de cele mai multe ori le dorim mai degrabă răul decît binele celor din jurul nostru, fie ei rude, prieteni sau vecini. Nu pot să uit o declarație de acum cîțiva ani a unei participante – o bună creștină, de altfel – la pelerinajul de la Nicula care, întrebată de un reporter pentru ce venise acolo, a spus cu toată sinceritatea că avea mari probleme cu o vecină, s-a rugat la Nicula ani de-a rîndul și „minunea” s-a întîmplat – vecina a murit și a scăpat de problemă. Tot invidia i-a împins pe mulți dintre compatrioții noștri de la țară să-și urmeze vecinii plecați la muncă în Occident, care după doi-trei ani își înălțau deja vile falnice, cu termopane. Și, în general, cei rămași îi invidiază pe cei plecați. Iar cei plecați, atunci cînd se întorc în sat, povestesc cu invidie despre bunurile angajatorilor de acolo, „stăpînii”, cum îi numesc atît de trist și de plastic femeile din Republica Moldova care lucrează ca bone sau ca îngrijitoare de bătrîni. Nunțile și botezurile românești sînt un nou prilej de etalare a bunăstării și, desigur, de invidie. Iar Facebook-ul nu este altceva decît o oglindă a invidiei naționale – orice ieșire la restaurant sau cu mașina la iarbă verde, orice vacanță, orice sărbătoare religioasă la care trebuie să pui ceva pe masă, de multe ori nu sînt decît pretexte de a stîrni invidii prietenilor virtuali. De a te afișa în curul gol pe plajă sau în rochie de seară, uneori alături de „jumătatea” ta, în cea mai bună dintre formele tale, fizică și financiară, de a arăta cît de grozav ești. Așadar, nu sîntem doar invidioși, ne mai place la nebunie și să fim invidiați. Nu mai contează că în spatele acestor imagini de „promovare” se pot ascunde depresii, eșecuri personale, o mamă într-o fază terminală pe care trebuie să o îngrijești și ți-e atît de greu, o căsnicie în pragul unui divorț, copiii cu care nu mai găsești o cale de comunicare. Toate acestea nu se postează pe Facebook pentru că aici, ca peste tot, nu se caută empatia.

Cunosc oameni la care invidia se citește pe față într-un mod dezastruos. Aveam o amică pozitivă și plină de intenții bune, însă de fiecare dată cînd cineva din anturajul ei avea o mică realizare, o carte publicată, un premiu nesemnificativ, se înroșea la față ca un rac fiert, tăcea îndelung, după care devenea arțăgoasă fără motiv. Aș fi vrut să-i pot explica: n-are nici o importanță pentru tine și pentru viața ta, e doar o altă carte pe care n-o va citi nimeni sau e un premiu de rahat, nici măcar nu e cu bani, doar o diplomă pe care ți-o pui pe perete! Însă nu îndrăzneam să o fac, căci invidia ei fierbea ca o oală sub presiune. Și aducea după sine ambiția. O ambiție absurdă. Amica mea se apuca și ea să scrie cărți pe care nu le termina niciodată, țesea în intimitatea ei tot felul de planuri de împlinire personală și profesională ce se schimbau de la o zi la alta, se învăluia în ele ca să-i țină de cald și să uite de veninul care îi otrăvea existența. Nu suporta ideea că altul ar putea fi mai bun, mai sus decît ea.

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.