Românii sînt harnici și muncitori. Așa am învățat noi, la școală, din manualele noastre comuniste sau de la „tovarășele“ transformate ulterior în „doamne“, așa au învățat, din inerție, și generațiile care au urmat. Tata, în uzină și mama, pe ogor. Sau invers. Mama crește copii, coase, spală și gătește, dar nu lipsește niciodată de la locul de muncă. Tata este soarele casei, apare uneori cu cîte o cască de protecție, cînd vine obosit de la serviciu, dar își găsește timp ca să dea povețe înțelepte copiilor, înainte de culcare. Am învățat că românii zumzăie de hărnicie, ca albinele într un strup. Multă vreme am fost convinsă de hărnicia ieșită din comun a poporului român. Dacă aș fi fost trezită noaptea din somn și m-ar fi întrebat cineva cum sînt românii, aș fi răspuns fără drept de apel: sînt oameni harnici! Chiar dacă, în plin regim comunist, această imagine inoculată era contrazisă de realitate. Cînd mergeam „în vizită“ la părinții mei, ingineri, „la birou“, îmi dădeam totuși seama, cu mintea mea de copil, că nimeni nu muncea mai nimic. Sau că toți își găseau diferite ocupații care „fentau“ munca propriu-zisă, în cazul în care ar fi existat vreuna, de la completatul de Rebus (că pe vremea aia nu exista Solitaire) la frecatul nesului cu apă și zahăr sau la mutatul unor hîrtii dintr-o parte în alta. Vă spun sincer că eu, una, n-am în-tîlnit vreun adult cu adevărat „ocupat“ înainte de 1990, poate doar bunică-mea, care robotea prin casă de dimineață pînă seara pentru că așa îi era ei dat. Or mai fi fost, dar nu mi s-au arătat mie… Totuși, am pășit în noua viață și în noua democrație cu convingerea că toți românii sînt harnici și muncitori, și nu de ieri, de azi, ci de secole, îi mănîncă pe ei palmele atunci cînd stau degeaba, sar ca pe arcuri ca să-și îndeplinească sarcinile și planurile, nu pot dormi noaptea, plini de remușcări, dacă ziua care a trecut a fost sărbătoare legală și au zăcut pe la mese îmbelșugate și prin paturi odihnitoare. Treizeci de ani mai tîrziu, satele de cîmpie din sudul țării arată devastate, nu găsești un om ca să-ți muncească cu ziua la coasă, pentru că „nu se merită“, mai bine așteaptă ajutorul social și se trec „pe caiet“ la magazinul mixt, ăia care au avut chef de muncă și mîncărici în fund s-au dus de mult. Prin nord, lucrurile stau ceva mai bine, te mai compari cu ungurul, cu cumătrul, cu primarul, mai crești un porc, mai ridici un zid, așa, de rușinea celorlalți, să nu fii tu ăl’ mai sărac și mai „troglodit“. Dar nu-i bai, îi vreme… muncitorii de la drumuri se trag la umbră, mai beau cîte o bere la pet, mai ațipesc la ora prînzului, toată munca asta impusă se scaldă într-o delăsare, într-un loisir. Căci în fond nu-ți ia nimeni capul dacă nu termini azi, termini mîine, orice „lucrare“ românească poate avea un termen veșnic de execuție, înțelege și clientul, sîntem oameni cu toții! Am văzut niște muncitori chinezi cum au construit o magazie într-o jumătate de zi, am văzut niște muncitori portughezi cum au construit un corp de școală în mai puțin de o săptămînă, iar în Portugalia, vă zic eu, e cald și e lene.

Românii sînt ospitalieri. Așa am învățat la școală, iar la asta chiar nu ne bate nimeni! Cum apare străinul, sare românul cu pîine și sare, cu țuică și brînză, îl pupă, îl ia în brațe, îl omenește și nu-l mai lasă să plece. Așa o fi oare? Să nu-mi amintesc de gazdele noastre de la Zărnești, care ne au primit la ei acasă cu inima deschisă, dar ne-au controbăit prin bagaje în căutarea unor mici „suveniruri“. Să nu mi amintesc de noaptea petrecută într-un grajd din Rășinari cînd am pierdut ultimul autobuz spre Păltiniș și singurul om pe care l-am întîlnit, beat turtă, n-a îndrăznit să ne ducă acasă, ca să nu se supere femeia, și ne-a culcat și el pe unde a putut. Să nu-mi amintesc de toate vizitele, pe la rude, nerude, în care toată lumea zîmbește frumos, gazda umple masa ca să-și satisfacă orgoliul de gazdă și auzi, pe la colțuri: ăștia cînd dracu’ mai pleacă? Să nu mă gîndesc cum sînt serviciile turistice în România și oamenii primitori la care nimerești, de multe ori cu mutre acre, fără zîmbete, atente să nu le distrugi „gazonul“, încărcînd nota de plată pentru orice, ridicînd mereu din umeri, „Asta nu se poate!“, îndurînd cu stoicism prezența unor străini pe propietatea lor în așteptarea clară a unui profit. Nu zic că n-or fi românii ospitalieri din născare, însă primitori sînt și italienii, și încă cum, și nemții, și slovacii, și ungurii etc.

Românii sînt oameni cinstiți. Posibil să fie așa, însă aici voi aduce contraargumente „folclorice“. Să luăm, de pildă, basmele populare românești, nu sînt ele pline de crime sîngeroase și răzbunări ca poveștile din mitologia nordică, însă abundă în șmecherii, învîrteli, păcăleli și mai ales furtișaguri? Să începem cu inofensiva expresie „A te face frate cu dracul pînă treci puntea“. De altfel, Dracul în sine nu este un personaj pur negativ și nu este demonizat în adevăratul sens al cuvîntului, apare de multe ori în folclor doar ca un român mai șmecher și… mai pus pe drăcii. Încearcă să-l păcălească pînă și pe Dumnezeu, dar nu prea îi merge. Basmele noastre excelează în hoții mai mici sau mai mari – zmeii fură fetele de împărat, merele de aur trebuie păzite că se fură, lui Greuceanu i se fură paloșul, iar el, ca voinic, nu mai reprezintă nimic fără paloș, „țiganul“ taie și fură limbile de balaur pentru a demonstra împăratului că el este adevăratul erou, se fură pînă și Soarele și Luna de pe cer, ce vreți mai mult?

Românii sînt bravi și eroi. Desigur, au existat și eroi în istoria neamului românesc, însă nu mai mulți decît la alții. Citind alte istorii, mai zbucimate, aș zice că românii mai degrabă au preferat să stea în banca lor și, la o adică, să facă mișto de alte popoare la fel de „mărunte“ din Est, de pildă grecoteii cei cu nas subțire (care deși sînt „falimentari“, renasc și datorită invaziei sezoniere de turiști români doritori de o mare mai „civilizată“ decît cea din România) și bulgăroii cu ceafa groasă care, în sezon, ne așteaptă cu același nesaț și, aș zice, cu ospitalitate poate nu nativă, însă „educată“ și, în acest moment, superioară celei românești. Raportarea la vestici – franțuji, engleji, nemți, americani – a rămas la fel de snoabă ca întotdeauna, e de bonton să mergi pe acolo și cînd te întorci ești privit cu considerație, chiar dacă la tine acasă nu faci nici cît o ceapă degerată.

Problema este tocmai această generalizare – „Românii sînt…“ ce duce la o sumedenie de atribute care să ne încadreze într-un tipar unic și care nu arată, de fapt, decît complexele unei națiuni mici și frustrate. Desigur că există și români harnici, însă mulți sînt delăsători și puturoși. Avem și români ospitalieri, însă serviciile turistice din România lasă de dorit. Da, în principiu, românii sînt cinstiți, dar atunci de ce strigăm în piețele publice „Nu vrem să fim o nație de hoți!“? Românii sînt bravi și eroi, însă nu ne putem păcăli la infinit cu modele romantice de tipul Toma Alimoș. Cu hiberbola și cu litota, cu Sinan Pașa care și-a piedut dinții în balta de Călugăreni.

M-am întors din nou dinspre Vest cu mașina, am străbătut granițe inexistente între Ungaria, Slovacia, Austria, pe podețe, prin pădure sau la o margine de cîmp. Granița noastră are încă un control vamal. Unde aștepți cel puțin o jumătate de oră, niște vameși plictisiți îți verifică actele, te întreabă unde ai fost și de ce, te pun să-ți deschizi chiar și formal portbagajul. Dacă românii sînt atît de grozavi, de ce nu fac parte, totuși, din această lume liberă?