În zorii aderării României la Uniunea Europeană se inaugurase un obicei foarte lucrativ, cel puţin pentru tagma interpreţilor de conferinţă. Se lua una bucată grup de funcţionari publici şi se deplasa acest minunat colectiv (format cel mai adesea din 12-15 persoane) într-unul din vechile state membre ale Uniunii Europene – Franţa, Spania, Belgia, Regatul Unit, Germania etc. – cu scopul nobil de a fi martori direcţi ai procesului de bună cheltuire a banului public european pe parcursul perioadelor anterioare de programare (aşa cum se numesc demodatele cincinale socialiste pe stilul nou şi eficient al Uniunii, acum remodelate pentru un parcurs de șapte ani, capabil să consume imensul buget venit de la Bruxelles). Obiceiul continuă şi în ziua de astăzi, însă mai cu fereală, uneori disimulat sub alte denumiri, pentru că e greu să mai explici funcţionarului european care îţi plăteşte 75% în plus la salariu (cum este cazul personalului care lucrează în administrarea fondurilor europene) de ce ar mai fi nevoie în continuare de „creşterea capacităţii instituţionale“ şi de plata unor diurne, cheltuieli de transport şi cazare consistente pentru grupuri mari de români la peste un deceniu de la integrarea noastră în UE.

Aceste excursii minunate purtau (şi încă mai poartă) denumirea de „vizite de studiu“ şi am avut bucuria să însoţesc cîteva dintre ele de-a lungul ultimilor 15 ani. Însă nici una nu s-a asemuit cu vizita de studiu desfăşurată în Irlanda de Nord, parte a Regatului Unit. În primul rînd, curiozitatea mă împinsese să accept rapid propunerea de a participa la această deplasare, pentru că aveam să văd cu ochii mei urmele războiului civil purtat timp de peste 50 de ani pe teritoriul unuia dintre pilonii Europei unite (atunci) şi aş fi vrut să înţeleg resorturile unui astfel de conflict în sînul unei societăţi care, de afară, pare atît de tolerantă. Acolo aveam să aflăm, parţial, secretul rezolvării acelei situaţii aparent insolubile: prosperitatea, adusă, în mare parte, şi de fondurile europene.

Să nu sărim, însă, etapele. La sosirea pe aeroportul din Belfast (faţă de care bietul nostru Aeroport Băneasa pare un fel de nod al transportului internaţional, un Schiphol), avionul a aterizat atît de aproape de clădirea principală, încît nici nu a mai fost nevoie de autobuz care să ne transporte (despre burduf nici nu putea fi vorba, oricum), pur şi simplu am parcurs pe jos cei 150 de metri pînă la intrare, sub o ploaie măruntă, deasă şi rece, aşa cum te poţi aştepta întotdeauna să te întîmpine insulele britanice. Pe partea cealaltă a clădirii, grupul nostru era aşteptat de un microbuz, condus de un şofer dolofan, între două vîrste, cu obrajii parcă pictaţi în roşu, a cărui singură dorinţă în viaţă fusese, probabil, să devină ghid turistic. Şi, pentru că nu reuşise să îşi îndeplinească visul, se mărginea să povestească vrute şi nevrute, însă plin de mîndrie, despre oraşul său natal. Acesta a fost, de altfel, şi momentul în care mi-am dat măsura capacităţii mele de interpret pe parcursul respectivei vizite: deoarece, după cum vă puteţi lesne închipui, bravul nostru şofer nu vorbea ceea ce s-ar putea numi o engleză literară. La momentul respectiv, aş fi spus că nu vorbea engleză deloc, însă nu doream să le comunic aşa ceva distinşilor mei companioni, pe care urma să îi însoţesc în cele cinci zile de vizită. Aşa că, mînat de curajul inconştienţei, am purces la traducerea spuselor ghidului nostru de ocazie, pe jumătate ghicind, pe jumătate completînd cu cunoştinţele mele de cultură generală explicaţiile date cu mult aplomb.

Nu mică mi-a fost surpriza să constat, ulterior, că la aceste eforturi avea să se limiteze întreaga mea contribuţie la respectiva vizită de studiu, plătită din banii de asistenţă tehnică pe care îi încasa la momentul respectiv unul dintre ministerele însărcinate cu gestionarea fondurilor europene. Mai bine zis, a doua zi, de dimineaţă, cînd ne-am prezentat la sediul unei agenţii locale care avea un rol similar celui jucat de organismul intermediar care beneficia de această vizită de studiu (adică distribuia mai departe fondurile europene către autorităţile locale şi companiile interesate să îşi asume proiecte de mai mică sau mai mare anvergură), la momentul în care am dat să deschid gura după prima rundă de prezentare din partea gazdelor, pentru a asigura traducerea, mi s-a comunicat sec că nu este nevoie, „ne descurcăm şi singuri, ştim şi noi engleză“. M-am conformat şi am rămas undeva în spatele sălii, ca un participant conştiincios, ascultînd cu atenţie poveştile interlocutorilor britanici, cu toate că, din experienţa didactică şi de interpret, simţeam că două-trei persoane din grup, dacă nu mai multe, chiar ar fi avut nevoie de servicii de interpretariat, mai ales în condiţiile unui accent irlandez păcătos, care varia de la vorbitor la vorbitor, riscînd să facă înţelegerea aproape imposibilă. Însă, atunci cînd cineva se hotărăşte să îţi facă un cadou generos, precum un sejur plătit într-o capitală de provincie britanică, pe bani europeni, nu e cazul să te împotriveşti prea tare…

Mai tîrziu (însemnînd chiar la sfîrşitul primei zile de „vizită de studiu“) aveam să înţeleg de ce nimeni nu părea să acorde vreo atenţie schimbului de idei, bune practici şi cunoştinţe cu gazdele noastre nord-irlandeze, de ce întrebări nu se prea adresau la finalul prezentărilor (deşi teama de a vorbi direct în engleză putea reprezenta o motivaţie, ca şi, la fel de probabil, simpla neînţelegere a subiectului discuţiilor, dacă tot se renunţase la serviciile de interpretariat…): membrii delegaţiei aşteptau cu nerăbdare ora închiderii programului oficial pentru a se năpusti în magazinele din centrul Belfastului, în căutarea unor chilipiruri nemaivăzute, pesemne.

O întrebare-două tot au răzbătut, chiar şi în aceste condiţii, din partea română, pe parcursul acestei săptămâni „de lucru“ petrecute în Irlanda de Nord: ele aveau de-a face, în primul rînd, cu obsesia funcţionarului public de a înţelege cum poate să îl pedepsească pe beneficiarul de fonduri europene din România, cum poate să îl controleze mai bine (a se citi „la sînge“), cum poate să se asigure că nici un leuţ (respectiv euro) nu părăseşte fără o justificare temeinică, fără semnătură şi fără ştampilă grămezile de bani care i-au fost încredinţate de Bruxelles spre păstrare şi pe care el/ea are misiunea sfîntă de a le apăra de cheltuire cu preţul vieţii. Spre mirarea imensă a unora dintre participanţi, răspunsul pe care l-au primit a sunat cam aşa (şi aveam să îl aud repetat de la experţii care au oferit asistenţă tehnică României în anii care au urmat, experţi care spuneau că la fel au stat lucrurile şi în ţările lor de origine, în speţă, Portugalia, Grecia, Republica Irlanda): am primit banii de la Bruxelles, am organizat o selecţie de proiecte (un apel la propuneri de proiecte, cum sînt ele denumite „ştiinţific“ în jargonul bruxellez) de o manieră cît mai transparentă posibil, am informat şi chemat toate companiile locale (din oraş şi din jur), pentru a se asigura că lumea ştie de existenţa fondurilor şi participă la alocarea lor, apoi am împărţit banii şi i-am lăsat pe oameni să îi cheltuiască cît de bine s-au priceput pe ce au declarat că îi vor cheltui. Cum aşa, fără controale din lună în lună, fără restricţii nenumărate legate de ce aveau şi ce nu aveau voie să achiziţioneze, fără discuţii interminabile despre persoanele angajate şi calificarea acestora, fără audit şi supra-audit, fără Curte de Conturi, DLAF şi OLAF, fără plîngeri penale (cum s-a ajuns, în unele cazuri, în poveştile unora dintre beneficiarii noştri de fonduri europene)? Fără.

Păi, şi nu au venit europenii să vă controleze, nu v-a întrebat Bruxelles-ul: oare aţi procedat bine, oare beneficiarii nu au îngropat banii prin vreun paradis fiscal sau prin vreun cimitir, oare nu v-aţi grăbit? Nu. Şi da, cînd Bruxelles-ul a întrebat organismele intermediare din domeniul competitivităţii economice (cum era cazul aici) ce aţi făcut cu banii europeni, răspunsul a fost unul simplu: i-am dat. Banii s-au cheltuit în economia locală, pe achiziţia de bunuri şi servicii în interiorul economiei britanice (şi, prin extensie, a celei irlandeze), pe salarii plătite angajaţilor şi pe impozite datorate statului (nu puţine), din care şi statul britanic a avut foarte mult de cîştigat. Şi da, Bruxelles-ul a fost întrebat care este penalitatea pe care trebuie să o plătească micuţa provincie a Irlandei de Nord pentru faptul că, poate, lucrurile nu au fost făcute întotdeauna ca la carte, că anumite achiziţii publice s-au desfăşurat pe repede-înainte, că anumite contracte s-au mai dat şi între cunoscuţi, nu doar pe baza liberei competiţii… Iar Bruxelles-ul a cerut 70 milioane de euro înapoi din fondurile alocate, iar Irlanda de Nord a rămas cu 700 de milioane de euro cheltuite în acest domeniu, ceea ce pentru un teritoriu de dimensiunea a cel mult trei judeţe mai mici din România nu e chiar de ici, de colo. A rămas cu Internet gratuit în foarte multe dintre comunităţile locale de dimensiuni mici, cu antene şi conexiuni de fibră optică pînă în cele mai îndepărtate cătune, a rămas cu dezvoltarea adusă de folosirea rapidă şi fără piedici a fondurilor europene…

Din păcate, la ora la care se dădeau aceste răspunsuri într-o sală de şedinţe din clădirea Primăriei din Belfast, nu prea mai era picior de român să le asculte. Erau deja toţi strînşi în holul mall-ului, întrebîndu-se fiecare în ce direcţie să o apuce.... 

Tudor Iordăchescu este traducător și interpret.

Foto: wikimedia commons