Revista noastră a lansat în luna aprilie un concurs de eseuri pentru liceenii din toată țara. Tema pentru prima etapă a fost „Țara mea“. Am primit cîteva sute de eseuri, care mai de care mai interesante și le mulțumim tuturor celor care au intrat în concurs. Dintre ei, au fost selectați 25 de autori care au fost invitați să intre în finală. Vom publica în paginile revistei cîteva dintre eseurile cîștigătoare. Pe pagina noastră de Internet le veți putea găsi pe toate. (Redacția)

Acuzație. Românul s-a născut poet (și, se vede bine, iubitor de clișee). Faptul că a făcut-o atît de tîrziu, ratînd cîteva secole de literatură „mare“, nu l-a împiedicat să-și dezvolte, mai ales în ultima vreme, propriile genuri literare. Ceea ce ar fi, după mine, cu adevărat admirabil dacă această nouă beletristică nu ar semăna atît de mult cu un documentar sau cu o autobiografie colectivă. Iată doar cîteva exemple:

Proba 1. Literatura băncilor goale. Doisprezece ani în care populația lor crește exponențial și în care, se înțelege, elevul este vinovat, pentru că nu vrea. Nu vrea să joace rolul unui sac fără fund în care se pot strînge toate ideile care au primit acceptul istoriei, dar numai ale lui, nu. De parcă istoria ar fi un club exclusivist din care el, un ocupant de scaun și posesor de nume în catalog, nu va putea nicicînd face parte. „Forme fără fond!“, ar striga T.M. Ar avea, pe jumătate, dreptate: școala românească pare a fi substituit forma fondului, banca elevului și, pînă la urmă, pare a fi transformat o piesă de „teatru al absurdului“ într-o stare de fapt. E de ajuns să privim în oglinda acestor bănci goale și să observăm o catedră la fel de golită de conținut (în 89% din cazuri), ca să înțelegem de ce tinerii, văzîndu-se înconjurați de atîtea nuduri, ajung să se prostitueze intelectual.

Proba 2. Literatura gîndăceilor cîntători sau a Beatlesilor mioritici. Nu mă refer prin asta la diversele specii prodigioase care mișună fluierînd prin spitalele de stat, deși aș putea, ci la acele căpușe guralive care se strecoară pînă la vîrful instituțiilor și care, grupuri-grupuri, se susțin și se răstoarnă cu picioarele în sus după cum le dictează interesul. Degeaba ai învățat și te-ai pregătit și ai sperat în bula ta de autan dacă nu ai înțeles că trebuie să cînți după cum ți se arată.

Proba 3. Literatura becului mesianic. Legenda spune că fiecare român are în subsol un bec pe care îl urmează orbește și în care își pune toate speranțele, găsind în el soluția comodă la toate problemele lui. Cine încearcă să îi deschidă ochii și să-i arate pîlpîiala jalnică a păstorului său este, fără îndoială, vîndut, paralel, înveninat, tînăr, frumos etc., etc. Ce omite legenda, dar pot eu să adaug, este că orice bec, la un moment dat, se sparge și este, în cazul cel mai fericit, înlocuit cu unul ecologic.

Proba 4. Literatura mașinii de spălat. După ce am epuizat dramaticul, epicul și liricul, ne putem ocupa de puțină filozofie. Mașina de spălat este un electrocasnic de mare consum energetic și ideologic și îmbracă două forme: nivelatoare, atunci cînd rufe de culori diferite sînt albite și curățate, și revelatoare, cînd o haină albă sau neagră își descoperă nuanțele prin spălare. Dacă mașinile de spălat din prima categorie se găsesc peste tot pe internet și la televizor, cele din a doua categorie trebuie construite manual, necesitînd un efort susținut și, de multe ori, condamnat în emisiunile de teleshopping.

Verdict. „One thing I can tell you is you got to be free. Come together...“ – la o sută de ani de cînd am lăsat armele și orgoliile politice deoparte, țara mea este suma tuturor acestor literaturi. 

Costin Ghiban are 19 ani și este elev la Colegiul Național de Informatică „Tudor Vianu“ din Bucureşti.

Foto: Ștefan Jurcă, flickr