Am crezut că-mi crapă inima de spaimă cînd, deschizîndu-se uşa, aproape că mi-a căzut în braţe un manechin din acelea pentru croitorie: un bust moale şi pîslos de femeie în care erau înfipte, ca-ntr-un ritual voo doo domestic, zeci de ace. În zăpăceala momentului i-am adresat şi un „bună ziua“ gîtuit. 

Ajunsesem în acel apartament – unul dintre multele văzute – după luni de căutare vajnică a unei case. Argumentul comod (şi contestabil) pe care-l cîntăriserăm în familie fiind „mai bine plăteşti un credit decît să tooot dai bani pe chirie“. Căutatul unei case în România, în Bucureşti, îţi decupează o felie de realitate greu de mestecat şi infinit mai greu de înghiţit. Iar stările încercate merg de la uimire, exasperare, nervi pînă la crize spontane de rîs. 

Totul începe cu aşa-numiţii agenţi imobiliari. Care, cu foarte mici excepţii, sînt de un neprofesionalism uluitor. Îţi vor vorbi cu însufleţire de case pe care nici măcar nu s-au obosit să le vadă înainte. Orice întrebare cu ţintă precisă e ocolită şi afli abia la faţa locului că imobilul ăla e ori ipotecat, ori stă să cadă, ori a fost cumpărat cu celebra lege 112. Cît despre lege, fiecare agent va căuta să te convingă că perioada de revendicare a trecut şi că nu mai e absolut nici un pericol. Aproape toţi agenţii pe care i-am întîlnit vorbesc extrem de mult. Unul m-a ţinut la telefon aproape o oră să-mi povestească despre cît de profesionist lucrează el, cum a făcut el şcoală de imobiliare în Austria şi cum s-au minunat clienţii de abilităţile dumisale. Rămăsese că-mi oferă un răspuns la o întrebare după o zi-două. A trecut o lună. N-a sunat. Alţii sar pragul colocvialităţii pînă la a-l dojeni părinteşte pe un necunoscut matur pe care abia l-au întîlnit. 

Cum e, de pildă, domnul T. Cu care ne-am întîlnit la un colţ de stradă unde am completat literalmente pe genunchi celebrele formulare de vizionare despre care n-am înţeles nici acum ce rol au. Formularele astea se completează cu datele din buletin ale potenţialului client. Ei bine, domnul T., prevăzător, cere două buletine: al meu şi al consortului: „Auoleu, nu sînteţi căsătoriţi!“. „Sîntem, zic, dar ne-am păstrat numele.“ „Aaa – zice şugubăţ domnul – ia să vă văd io verighetele!“ Îngăduiţi să păstrez pentru mine vorbele zise în gînd. Iar mîinile înfipte golăneşte între timp în buzunarele blugilor nu le-am scos la vedere. Aşa. Domnul T. ne-a dus în magherniţa halucinantă unde m-am îmbrăţişat cu manechinul de croitorie. Asta după ce am cleorfăit prin apa strînsă într-un gang de trecere al clădirii ce sta să cadă şi care respira autonom, prin toate crăpăturile ei, generaţii de mîncăruri cu sos care au fost gătite şi somnuri care au fost dormite cu geamurile închise. Nu am înţeles cum poţi să duci pe cineva, pe oricine, într-un asemenea loc, fără măcar să-l avertizezi. Pentru că, indiferent dacă spui de la bun început ce vrei, unde şi de cîţi bani, unii vor continua să-ţi ofere cam tot ce ar vrea ei să vîndă.

La rîndul ei, căutarea pe site-urile specializate de imobiliare îţi oferă surprize de tot felul: de la fotografiile caselor respective în care mai apare în fundal cîte o bătrînă neştiutoare în papuci, fotografii în care ai surpriza să descoperi periuţe de dinţi smotocite prin băi sau aşternuturi răvăşite prin dormitoare, pînă la texte scrise şcolăreşte cu o topică imbecilă. Din unele fotografii nu înţelegi absolut nimic, par a fi făcute clandestin, în viteză, cu un dispozitiv manufacturat prost, prins în acul de cravată. Agenţi, deh! Povestea e lungă, în branşa imobiliarilor sînt şi destui profesionişti, dar n-am avut eu norocul de a da peste ei. Am dat în schimb peste o Românie. Unde promisiunea făcută nu se ţine, unde o mizerie e prezentată drept contrariul ei, unde orice contabil se crede ministru de Finanţe, unde, odată banii luaţi, restul nu mai contează. Dar măcar să ştie a mi-i lua. De aceea, rog seriozitate.  

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.