Luna trecută, preşedintele Vladimir Putin a anunţat că gigantul Gazprom va începe să ceară plata cu o lună în avans, la livrările de gaze pentru Ucraina. Ziarul britanic The Observer a publicat în replică o caricatură arătîndu-l pe Putin aşezat pe un tron din care intră şi ies o mulţime de pumnale, cu mîna pe robinetul ce închide conducta de gaze către Ucraina, în timp ce spune: „Vine iarna.“ Fundalul caricaturii este roşu aprins, iar pe pieptul lui Putin sînt puse o seceră şi un ciocan. Pentru unii, cel puţin, Războiul Rece a revenit.

Dar înainte de a aluneca într-un al doilea Război Rece, am face bine să ne întrebăm de ce l-am avut pe primul. Sfîrşitul comunismului a eliminat un motiv important: tendinţele expansioniste ale Uniunii Sovietice şi hotărîrea democraţiilor occidentale de a le rezista. Dar celelalte motive au rămas.

Diplomatul american George F. Kennan le-a identificat drept nesiguranţa nevrotică şi secretomania orientală de partea Rusiei, şi legalismul şi moralismul de partea Occidentului. Terenul de mijloc al calculelor reci privind interesele, posibilităţile şi riscurile rămîne pînă astăzi lunecos.
Kennan este socotit a fi cel care a pus bazele Războiului Rece, din punct de vedere intelectual – cel puţin în Occident –, cu a sa „telegramă lungă“ de la Moscova, în februarie 1946, după care a scris celebrul său articol din Foreign Affairs, semnat „X“, în iulie 1947. Kennan a explicat că pacea pe termen lung între Occidentul capitalist şi Rusia comunistă era imposibilă, din cauza amestecului dintre tradiţionala nesiguranţă rusească, nevoia lui Stalin de duşmani externi, şi mesianismul comunist. Rusia, spunea

Kennan, ar urmări să producă un colaps al capitalismului, nu printr-un atac armat, ci printr-un amestec de agresivitate şi subversiune. Răspunsul corect, spunea Kennan, ar fi îngrădirea agresivităţii sovietice printr-o „aplicare iscusită şi vigilentă a unei forţe de răspuns“.

În timpul administraţiei preşedintelui Harry Truman, oficialii Statelor Unite interpretau viziunea lui Kennan ca făcînd necesară construirea unei forţe militare împotriva unei potenţiale invazii a Europei de Vest. Asta a dat naştere doctrinei Truman, din care a izvorît logica unei confruntări militare, NATO şi cursa înarmărilor. Această evoluţie l-a dezamăgit pe Kennan, care a susţinut că îngrădirea trebuia să fie pe plan economic şi politic, nu militar. El a fost unul dintre principalii arhitecţi ai planului Marshall de după cel de-al Doilea Război Mondial. El s-a opus formării NATO.

În retrospectivă, unii s-ar putea întreba dacă prevenirea instalării comunismului în Europa de Vest a fost datorată NATO sau sprijinului economic şi politic al Statelor Unite. În orice caz, fiecare tabără s-a convins că cealaltă reprezintă o ameninţare existenţială, şi ambele au construit arsenale colosale pentru a-şi garanta securitatea.

Pînă la colapsul Uniunii Sovietice, fiecare scurtă perioadă de „destindere“ a fost urmată de o nouă înarmare. A fost ceva nebunesc în toată această afacere şi a rămas gîndul neliniştitor că NATO a prelungit viaţa Uniunii Sovietice, oferindu-i un duşman gata făcut, care să înlocuiască Germania nazistă. Pentru a înţelege cum Rusia priveşte astăzi Ucraina, e nevoie să vezi evenimentele de acolo în această cheie. După victoria în Războiul Rece, Occidentul a făcut o serioasă greşeală refuzînd să acorde Rusiei orice formă de hegemonie, chiar şi asupra ţărilor ca Ucraina sau Georgia, care, odată, făceau parte din statul rus istoric. Sub steagul democraţiei şi al drepturilor omului, Occidentul a acţionat mai degrabă pentru scoaterea ţărilor ex-sovietice de pe orbita Rusiei. Multe dintre ele erau dornice să scape de sub gravitaţia Kremlinului, iar NATO s-a extins către est în fostul bloc sovietic din Europa Centrală, şi chiar către fostele republici sovietice, integrînd Estonia, Letonia şi Lituania. În 1996, la vîrsta de 92 de ani, Kennan a avertizat NATO că extinderea în fostul spaţiu al Uniunii Sovietice e o „gafă strategică de proporţii potenţial epice“. Aceste lovituri ale Occidentului au inspirat, fără dubii, paranoia rusească reflectată astăzi în alimentarea, de către Kremlin, a teoriilor conspiraţiei legate de Ucraina. Şi întocmai ca avertismentul lui Kennan împotriva unei politici externe care a fost „utopică în aşteptări, legalistă în concept... moralistă... şi autojustificativă“, scopul politicii Occidentului de astăzi ar trebui să fie găsirea mijloacelor de lucru cu Rusia pentru a opri sfîşierea Ucrainei. Asta înseamnă a discuta şi a asculta Rusia. Ruşii au prezentat propriile idei de rezolvare a crizei. În mare, ei au propus o Ucraină „neutră“, pe modelul Finlandei, şi un stat federal pe modelul Elveţiei. Primul ar exclude apartenenţa la NATO, dar nu şi admiterea în Uniunea Europeană. Al doilea ar avea ca scop să asigure regiuni semiautonome. Asemenea propuneri pot fi cinice; ele pot, de asemenea, să fie inoperabile. Dar Occidentul ar trebui de urgenţă să testeze, să exploreze şi să caute să le rafineze, mai degrabă decît să recadă în indignarea moralistă la acţiunile Rusiei.  

Atîrnată între paranoia şi moralism, sensibila diplomaţie are o sarcină grea. Dar poate că nu e nevoie de aniversarea a o sută de ani de la începutul războiului aflat pe locul doi ca număr de victime din istorie, pentru a reaminti oamenilor noştri de stat că evenimente aparent minore pot scăpa ireversibil de sub control.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor din Marea Britanie şi profesor emerit de economie politică la Universitatea Warwick.  

© Project Syndicate, 2014  www.project-syndicate-org

traducere de Andrei Manolescu 
Foto: wikimedia commons