În ultimul an, de cînd cu pandemia, s-a tot vorbit despre umanitate, despre empatie, despre grija față de aproape – să purtăm mască pentru a-i proteja în primul rînd pe cei ceilalți! –, despre întrajutorare și solidaritate, despre doctori-eroi care salvează vieți, mai nou inclusiv decizia de a te vaccina este înainte de toate un act civic și o mică dovadă de eroism, n-o faci pentru tine pentru că ți-e frică de boală și de moarte, o faci pentru întreaga planeta și e important și să o afișezi public, să dai un bun exemplu tuturor. Mă întreb, totuși, cît de mult s-a schimbat „umanitatea” în ultimul an ce și a învățat din toată această poveste. Tare mi-e că nu s-a schimbat nimic – oamenii au continuat să-și urmeze propriile lor interese, indiferent de natura lor, dovezile de empatie sînt la fel de rare ca și înainte, în plus am senzația că, dincolo de orice pandemie, a dispărut aproape cu desăvîrșire sentimentul reconfortant și profund al recunoștinței. Adevărul este că e un sentiment cu totul special, însă poate fi extrem de artificial, indus de rețetele de gîndire pozitivă – ești recunoscător pentru că te trezești dimineața și pentru că răsare soarele, pentru că ești sănătos, ești recunoscător pentru tot ceea ce ai, poate fi potențat de religie, ești recunoscător față de o divinitate, față de un Dumnezeu la care te rogi. Însă oamenii față de oameni sînt foarte puțin recunoscători între ei, de cele mai multe ori au motive bine întemeiate, uneori meschine sau egoiste. A recunoaște, la un moment dat, că cineva ți-a făcut un bine poate fi o dovadă de slăbiciune, ba chiar te enervează – cine l-o fi pus pe ăsta să-mi facă un bine? Acum am rămas dator, fir-ar să fie, cum mă voi recompensa față de el? Eu poate că nu sînt capabil sau chiar n-am chef să-i fac și lui un bine la schimb, de fapt nici nu-mi place de omul ăsta, ce s-o fi băgat el în viața mea, chiar nu aveam nevoie de binele lui, mă descurcam și singur. Iar cînd cineva face bine în general, ți se pare suspect – ce urmărește? Ce interes are? Ce are de cîștigat? De ce nu-și vede de treaba lui?

M-a încercat o singură dată un mare sentiment de recunoștință – pe la 20 de ani, m-am operat de o dezlipire de retină, nu mai vedeam nimic cu ochiul stîng, operația era fără șanse de reușită. Și totuși a reușit, datorită unei doctorițe de la Spitalul Militar, un chirurg foarte bun, care a emigrat la scurt timp în America și nu cred că a mai profesat vreodată. În primele zile după operație, cînd am început din nou să zăresc ceva cu ochiul stîng, i-am fost atît de recunoscătoare încît aproape că m-am îndrăgostit de ea. Genul ăla de iubire necondiționată, dincolo de atracție, de sex, o veneram de fiecare dată cînd făcea vizitele din salon, îmi venea să o strîng în brațe. Și acum, după atîta timp, îi port o vie recunoștință, deși nu mai știu nimic despre ea. Atunci mi-am dat seama că adevărata recunoștință apare doar atunci cînd e joc viața sau sănătatea ta. În rest, poți face la infinit bine celor din jur sau ai tu senzația că le faci bine (desigur, ei vor considera că binele tău nu e și binele lor), nimeni nu-ți va mulțumi pentru nimic. Sau chiar dacă îți vor mulțumi, cu timpul recunoștința se va stinge, te vor uita, nu te vor mai suna nici măcar de ziua ta de naștere. De aceea, dacă chiar vrei să faci o faptă bună și să primești ceva în schimb, există recunoștința spontană și de conveniență – dai niște bani sau o supă caldă unui amărît, îți spune bogdaproste, îți blagoslovește familia, e un troc cinstit, te-ai dus acasă încărcat de recunoștința pe care ai primit-o, ești mulțumit.

Am trăit o experiență stranie tot pe la 20 de ani – am plecat într-o primăvară la un schit din munți de pe lîngă Sibiu unde existau și niște camere ieftine de închiriat, într-o casă de oaspeți. Eram cu iubitul meu de atunci, voiam doar să ne distrăm la munte și să plătim puțin. Acolo am dat peste un om bun la toate care tocmai fusese operat de cancer la colon, ne-a spus de la bun început că are anus contra naturii, ideea în sine mie mi s-a părut respingătoare la vîrsta aceea. Încă de la început, l-a rugat pe prietenul meu, de altfel nu lipsit de empatie, însă nici un om foarte dedicat semenilor, să-l ajute la diferite treburi prin curte – să taie lemne, să mute una-alta, adică să ridice de jos lucruri mai grele la care el nu putea face față. Prietenul meu a fost dornic să-l ajute, au trebăluit împreună toată ziua. Și în ziua următoare. Omul bolnav era din ce în ce mai recunoscător față de iubitul meu, îl privea ca pe un soare, iar iubitul meu se simțea din ce în ce mai bine, toată recunoștința asta revărsată asupra lui îl făcea să se simtă un om mai bun. Într-o zi, cînd planificaserăm un soi de picnic romantic în poiana de lîngă schit, mi-a zis: „Știi, nu pot să vin, i-am promis lui nea Mihai că-l ajut să se bărbierească! Ne vedem mai tîrziu în cameră!”. Nu ne-am mai văzut, pentru că nea Mihai l-a cinstit și cu un vin mînăstiresc după bărbiereală în semn de recunoștință, a ajuns amețit după miezul nopții, însă fericit că a ajutat un om. Ne-am certat, pe atunci nu puteam înțelege, erau egoismul meu și posesivitatea pe care nu le poți avea decît în tinerețea aia crudă, cînd crezi că tot timpul e al tău și nu te poate atinge nicio boală, acum înțeleg. Între timp, prietenul acela a plecat dintre noi, sper că micile lui fapte bune, primite cu recunoștință, să-l fi ajutat mai departe.

Dacă despre recunoștința umană încă am mari dubii, vă pot povesti, în schimb, despre recunoștința animalelor găsite, abandonate, uneori într-o stare critică, pe care le ajuți, le salvezi, le iei la tine acasă. Am trecut prin mai multe experiențe de acest gen, nu e o recunoștință conștientă, desigur, și nu te face să te simți neapărat un om mai bun, poate doar mai responsabil sau mai conștient de faptul că, la un moment dat, poți să salvezi alte forme de viață.

Anul trecut, chiar în ajunul Crăciunului, cînd ai mei s-au mutat într-o casă la Breaza nelocuită de multă vreme, a venit la noi o amărîtă de pisică ce a trecut peste orice urmă de timiditate pisicească pentru că pur și simplu cerșea ajutor – lihnită de foame, nu-și putea deschide ochii, se izbea de obiecte, am crezut că era oarbă și avea urechile negre și pline de cruste, ințial am crezut că e ceva banal, o rîie auriculară, dar s-a dovedit a fi un cancer de piele agresiv. Pisicuța aia a venit la noi pentru că era la capătul puterilor, iar veterinarii locali ne-au dat verdictul – să așteptăm să moară sau să o eutanasiem. Și aici intervine un întreg lanț al umanității, al binelui pe care oamenii îl pot face, de fapt, împreună. Disperată, am luat legătura cu un grup de oameni care ajută pisici în situații critice – Kitty Business –, pisica a ajuns la București într-o clinică unde din nou sînt salvate animale de pe stradă în stare critică – Praxis Vetlife –, a stat internată acolo trei luni, a trecut prin două operații, i s-au amputat urechile care erau praf, între timp cioturile de urechiușe i s-au vindecat. Pisica a ieșit din „spital” chiar înainte de Paște, vioaie, fără urechi, dar plină de viață, cu analize bune și cu un pronostic de viață bun. Pisica este fericită acum la orice mîngîiere care i se acordă, la orice atingere umană, e ca orice pisică, toarce, se alintă, e modul ei de a-și manifesta recunoștința. Iar eu recunosc că povestea acestei pisici, suferința unui animal care a încercat să supraviețuiască și s-a luptat pentru viața ei, cu un ajutor nesperat al oamenilor, m-a rupt în două emoțional. Și port o imensă recunoștință tuturor celor care au făcut ceva pentru ea.