„O tînără femeie de ştiinţă“, după cum singură s-a prezentat pe site, a consemnat în comentariul la articolul „Războiul între sexe...“ două idei principale, şi anume: 1) că i se pare firesc ca mamele de băieţi să fie mai protective cu băieţii şi 2) mă întreabă conform căror descoperiri ştiinţifice afirm că există în datele biologice ale băieţilor şi fetiţelor diferenţe care pot duce la niveluri diferite de dezvoltare a abilităţilor. Mai întîi, dacă tot ne mişcăm între legile exacte ale ştiinţei, trebuie spus că nu există nici una care să susţină prima afirmaţie, cea legată de tendinţele hiperprotective ale unui părinte pentru copilul de sex opus: felul în care ne raportăm afectiv la un copil, fie el fată sau băiat, felul în care îl educăm ţine, predominant, de influenţele socioculturale ale mediului în care trăim şi de zestrea psihologică individuală, a lui şi a mea. În privinţa argumentelor ştiinţifice care susţin afirmaţiile din articolul meu ar fi multe de spus, adică exact atît cît s-au adunat în cei peste 90 de ani de cercetări în domeniul neuroştiinţelor cognitive. Foarte pe scurt, făcînd precizarea că articolele mele nu se vor a fi tratate de psihologie, ci doar observaţii din experienţa proprie cu sugestiile pedagogice aferente, iată cîteva exemple de diferenţe biologice între băieţi şi fete: diferenţe în dezvoltarea celor două emisfere cerebrale, în cantitatea de neurotransmiţători şi de hormoni secretată, diferenţe structurale la nivel cortical etc. Acestea, şi nu numai, sînt cele care produc niveluri diferite de dezvoltare a abilităţilor cognitive (utilizarea raţionamentului deductiv-inductiv sau abstract-concret, utilizarea limbajului sau a spaţiului, de exemplu), a celor motorii sau de interacţiune socială. 

Ideea pe care eu o susţineam în articol era aceea că diferenţele biologice nu trebuie etichetate drept deficienţe ale unui sex în raport cu altul, şi nici nu trebuie să ducă la prejudecăţi în privinţa aşteptărilor pe care le avem de la o fată sau de la un băiat. Datele biologice nu ar trebui să producă replici stereotipe, cu efect demobilizator, din partea adulţilor: „băieţii sînt buni la matematică, dar lor nu le place să scrie sau să citească“, „fetele învaţă mai greu să meargă pe bicicletă“, „băieţii nu au răbdare să finiseze detaliile“, „băieţii nu trebuie să plîngă“, „fetele se joacă cu păpuşile, băieţii cu maşinuţele“, „fetiţele sînt bune la curăţenie, băieţii – la reparat“. 

Diferenţele de gen nu se formează numai ca efect al celor biologice, ci şi al celor socioculturale şi psihologice. Cu alte cuvinte, felul în care ne conturăm rolul de viitor adult – femeie sau bărbat – (ca profesie, interese, pasiuni etc.) depinde în mare măsură de educaţie, modele, mediu, experienţă, care pot ajusta, dezvolta, perfecţiona datele cu care ne naştem. Studiile cercetărilor nu sînt, desigur, legi fără excepţii şi nici sentinţe definitive: dacă un băiat are, să zicem, în general, prin datele biologice, o uşurinţă mai mare în folosirea unui raţionament deductiv, asta nu-l face automat Einstein. Şi nici abilitatea înnăscută a unei fetiţe de a fi atentă la detalii nu o face automat un psihanalist de excepţie. Concluzia pe care o propun e următoarea: datele cu care ne naştem, eu şi copilul, schemele socioculturale pe care le dobîndim, experienţa proprie pot fi limite în educaţia copilului. Depinde de mine, adult, să le transform în premise sau provocări. 

Maria Iordănescu este psiholog.