Cînd eram copil, prin anii ʼ80, marea și litoralul în sine însemnau pentru mine stațiunile din sud, de la Neptun și pînă la Saturn, stațiuni socialiste destinate oamenilor muncii pentru „odihnă și relaxare”. Pe atunci nu știam că mai exista și un 2 Mai sau o Vama Veche, la Mamaia nu mergeau ai mei din principiu pentru că aici mergeau muncitorii cu bilete „prin sindicat”, familii numeroase, consumatoare de „bomboane agricole” și de porumb fiert, la Constanța am nimerit o singură dată, în gazdă, și n-a fost bine.

Un sejur dura, de obicei, douăsprezece zile, iar oamenii muncii și-l procurau din timp de la ONT, adică de la Oficiul Național de Turism. Nu costa mult, dar nici puțin, oamenii muncii și-l puteau oarecum permite. Plecam din București cu trenul rapid, dis-de-dimineața, iar cînd trenul trecea podul de la Cernavodă, iar taică-miu mă ridica în brațe ca să scot capul pe fereastră și să mă uit la Dunăre, la marele fluviu mîlos care curgea pe sub noi, simțeam deja miros de mare și de vacanță. Știam deja că urma cea mai fericită perioadă din an pentru noi, o familie obișnuită din România comunistă care nici nu-și imagina că ar exista vacanțe în insulele din Grecia sau în Maldive, un timp al libertății absolute în care făceam pauză de la orice. Coboram în halta de la Neptun și un minicar, un trenuleț colorat, ne ducea pînă în fața hotelului repartizat de același ONT, uneori la Venus sau la Jupiter. Ne cazam în hoteluri care nouă ni se păreau noi, moderne, „occidentale”, mai ales că existau ceasuri la recepție care afișau orele diferite din capitalele lumii. Îi dădeam șpagă recepționerului ca să obținem o cameră mai bună, fără igrasie și fără un robinet care să picure tot timpul la baie. Mîncam niște lături pe post de cele trei mese pe zi plătite, la un restaurant din nou repartizat de „sistem”, margarină și marmeladă la micul dejun, în recipiente mici, ca pentru păpuși, uneori cîte un ou fiert, ceai cu gust de spital, chifle tari cu care puteai să-ți spargi capul. Dar, dacă aveam noroc, puteam găsi la bufetele de pe plajă Pepsi Cola, clătite cu gem de caise, uneori și printr-un noroc, chiar și niște mici sau friptură. Ceafa de porc cu cartofi prăjiți reprezenta pentru noi bunăstarea supremă, dacă îți umpleai burta cu ceafă de porc și mai dădeai pe gît și cîte un Pepsi, chiar simțeai că ai fost la mare. De aceea, poporul român al acestei generații va fi întotdeauna obsedat de mîncare, de aceea toate restaurantele de modă veche vor avea în meniu ceafă de porc cu cartofi prăjiți.       

Am revenit la Neptun într-o plimbare experiment sau mai degrabă într-un soi de documentare, după mai bine de 30 de ani. Adevărul este că experimentul m-a năucit, o prietenă m-a lăsat cu mașina în mijlocul stațiunii, îmi propusesem să merg pe plajă pînă la Mangalia. În primul moment, am avut senzația că m-am trezit brusc în copilăria mea. Am regăsit hotelurile, în aceeași ordine – „Doina”, „Dacia”, „Miorița” –, ușor fățuite, unele dintre ele căpătaseră și cîte o piscină meschină unde se bălăceau trei copii. În rest, liniște și pustiu la Neptun, în mijloc de sezon. Inițial mi s-a părut o gură de aer, după aglomerația din Vama Veche, spații verzi lăsate în paragină pe marginea drumului, buruieni cît casa, bănci dezmembrate pe marginea drumului, din cînd în cînd mai răsărea cîte un restaurant de categoria a doua unde niște chelneri plictisiți aduceau pe la mese farfurii cu cefe de porc cu cartofi prăjiți. Totul e în alt timp și în reluare. Am înaintat spre plaja de „La steaguri“, am coborît pe strada cu colaci, mingi, saltele, prosoape și alte accesorii de plajă, totul era neschimbat, aceiași oameni din anii ʼ80 se perindau pe aici în sus și-n jos, aceleași femei supradimensionate, ca niște dulapuri multifuncționale, între două vîrste, îmbrăcate în rochii cu bretele ca niște capoate de casă, cu un spate mare și ars în care cărau bocceluța de plajă a familiei, saltelele, umbrela, mai nou colaci în forme de inorog, chirăite de vreo doi-trei copii bronzați ca niște indieni care voiau nu știu ce, floricele și înghețată, iar în spate venea relaxat și bărbatul, fără nici un bagaj, însă cu un pahar de bere în mînă, în timpurile comuniste nu și-ar fi permis acest lux, nu exista bere la purtător, doar la halbă. Mi-am tot făcut loc printre acești „familiști” pînă cînd un kitsch duios al anilor ʼ90 a început să se suprapună peste trecut. Am văzut abundența ofertelor – gogoașa înfuriată și clătita gigantică, cozonac ardelenesc și sucuri fosforescente, fiecare tarabă avea ceva de oferit și de consumat, însă tot aici era și bătrînica cu cîntarul – „Verifică-ți greutatea!” –, bătrînica disperată care vrea să cîștige măcar un leu de pe urma turiștilor, pe timpuri era vreun moș cu un cîntar cu ac, acum cîntarul e nou, electronic, probabil că moșul a murit de mult.

Am ajuns pe marginea lacului pe care mi-l aminteam murdar și înnămolit, însă culmea este că apa era limpede, avea și nuferi și lebede, iar pe malul lacului își întindeau undițele aceiași pescari de pe timpuri care nu prindeau niciodată nimic, doar își pierdeau vremea la ora prînzului cînd soarele ardea prea tare și nu era vreme de plajă, poate că sînt alți pescari, mi-am zis, poate că ăștia chiar prind ceva și i-am urmărit vreo zece minute de pe o bancă, gîndindu-mă la mica excursie pe plajă pe care mi-o propusesm și, sincer, gîndindu-mă unde mă voi opri să beau o bere rece, poate la Cap Aurora, poate la Venus. Un paradis socialist într-o continuă degradare, cu mici accente capitaliste, aproape insesizabile... și am început să mă întreb, continuîndu-mi drumul pe plaja concesionată și plină de șezlonguri și de umbreluțe, om lîngă om, cu terase cu anunțuri de tipul „Nu trece nepăsător pe lîngă berea la dozator!”: oare comunismul ăsta nu e cumva etern? Regimul trece, se preschimbă, însă ce facem cu oamenii? Și oamenii trec, se schimbă generații, apar altele care nu mai au nici o raportare la comunism ca mine, de exemplu, dar ce facem cu locurile, nu le putem dinamita pur și simplu, ce facem cu hotelurile astea, de pildă, care arată exact ca atunci, însă într-o variantă și mai horror, oarecum renovată? Între timp, ajunsesem pe plajă la Jupiter, unde m-am lovit de colosul „Capitol”, un hotel tip bloc turn comunist despre care se spunea că fusese făcut prost și în pripă și că va cădea la primul cutremur mai mare. N-a căzut și străjuiește în continuare litoralul ca-n versurile lui Coșbuc, despre Ceahlău – „un uriaș cu fruntea-n soare, de pază țării noastre pus!”. În jurul lui, haos – din nou bălării, trepte ciuntite care coboară la mare sau nu duc nicăieri, o faleză în paragină și cîteva golfuri liniștite pline de alge și de stînci unde valuri se izbesc de stabilopozi.

Merg spre Cap Aurora, stațiunea cu hoteluri cu nume de pietre prețioase și în formă de vapor la care noi, „oamenii muncii”, nu aveam niciodată acces, se pare că erau hotelurile Armatei, doar în vara lui ʼ86, cea cu radiațiile, am prins, printr-o minune, bilete la hotel „Rubin”. Paragina continuă, e în continuare un teren minat și părăsit, seamănă cu un soi de Pripiat, găsesc și un leagăn ruginit și îmi închipui că e leagănul pe care m-am dat cîndva, în vara lui 1986. În mod paradoxal, aici sînt numai plaje concesionate și all-inclusive ale hotelurilor fantomatice de deasupra lor. Plaje pline de șezlonguri, însă fără oameni. Deja mi-e foarte sete, nici nu mai visez la bere, aș vrea o apă și mă reped spre un beach bar din ăsta de pe plaja post-apocaliptică. Băiatul stingher de la bar îmi zice că nu-mi poate vinde nimic cu bani, doar dacă aș avea o brățară de la recepția hotelului, ei nu lucrează cu bani, cei care trec pe acolo se pot stinge de sete, ca-n deșert.  

Ajung și pe plaja de la Venus unde orice clădire construită pe plajă are o culoare de hîrtie igienică refolosită. Mă prăbușesc la prima terasă, totuși am mers vreo cinci kilometri prin soare. Nu aparține de nici un hotel, însă nimeni nu pare dornic să-mi vîndă ceva, orice. În cele din urmă apare o fătucă și îmi dă cu o oarecare lehamite o bere rece din frigider. Mă așez la o masă din plastic, sub o salcie, sînt aproape de mare, valurile se sparg la cel mult zece metri de mine, peisajul e estival, e frumos. Curînd îmi dau seama că e o terasă a tablagiilor – apar treptat bărbații în slip, cu burți revărsate, eliberați de sub jugul consoartelor care lîncezesc pe plajă, și cer cîte „o tablă” de la bar. Și cîteva beri. Se apucă să joace, șase-patru, poartă-n casă.

Mă uit în zare spre Mangalia, mai am ceva de mers și-mi iau ca repere spendidele hoteluri socialiste de la Saturn. Comunismul e etern.

Pe de altă parte, îmi dau seama pe loc că a fost una dintre cele mai frumoase zile din acest an, nu din nostalgie, pur și simplu din încăpățînarea mea de a observa acest trecut. Nu trebuie să fugim de el, trebuie să-l înțelegem, iar o plimbare pe litoralul socialist al României e cea mai bună lecție pentru un copil de, să zicem, 10 ani, care acum se scaldă prin Thassos.