Uneori, ca să ajungi la niște concluzii rezonabile, ești nevoit să faci tabula rasa și, imediat ce scapi de presiunea ideilor cu care te hrănesc alții, realitatea se limpezește. E ca și cum ai privi prea mult timp prin acea lunetă caleidoscopică ce ne fascina în copilărie și apoi, îndepărtînd-o de la ochi, ai realiza că totul nu a fost decît o iluzie.

Nimeni nu este scutit de asemenea momente de luciditate care se manifestă, în general, la sfîrșitul unui episod din viață, al unei relații, al unei cariere.

În ceea ce mă privește, am avut partea mea de astfel de revelații, ultima chiar recent, după ce am renunțat să citesc ziarele vreme de vreo cîteva luni. Vă mai amintiți episodul acela din Friends în care două dintre personaje, după o ședință-maraton de vizionat filme porno, aveau greutăți să se readapteze la cotidian, căci în lumea reală fata care livrează pizza nu se grăbește să se dezbrace imediat ce trece pragul clientului? Cam așa m-am simțit și eu la începutul curei de dezintoxicare mediatică.

M-am trezit, dintr-odată, într-o lume magică în care fiecare își vede de treaba lui, pînă și acei activiști înrăiți, încarnarea virtuții, care patrulează pe rețelele sociale împărțind Lumina, Adevărul și Viața. Căci, în lumea reală, toți oamenii, absolut toți, au propriile probleme concrete și nu au nici un chef să înghită teorii despre cele imaginare.

Probabil că nu este o surpriză pentru nimeni faptul că presa occidentală mainstream înclină, într-o proporție covîrșitoare, înspre stînga. Și tot așa, nu este nici o surpriză pentru nimeni faptul că mai toată intelighenția lumii se manifestă în paginile acestor publicații. Ziariștii și colaboratorii sînt smart, incisivi, articulați. În comparație, un ziar conservator îți lasă impresia unei fițuici studențești cu circulație limitată, scrisă de amatori a căror singură calitate este aceea de a fi alfabetizați. Sînt plictisitori, lipsiți de fantezie și de simțul umorului.

Dar ca mai mereu în viață, pericolul se ascunde exact acolo unde te aștepți mai puțin. Căci tristul adevăr este că oamenii cu adevărat inteligenți cad cel mai ușor pradă unor erori de gîndire comune. Pentru că sînt conștienți de superioritatea lor intelectuală, ajung să își exagereze expertiza în domeniul politicii și al problemelor sociale. Le este greu să își imagineze că se pot înșela și, tocmai din cauza acestei aroganțe intelectuale, sfîrșesc prin a se înșela mai des decît omul mediu.

Nourddine Bellaoui, un cunoscut magician, susținea că experiența l-a învățat faptul că oamenii inteligenți sînt cel mai ușor de păcălit, căci nu privesc doar cu ochii, ci își bazează judecățile pe un set complex de construcții mentale abstracte. Cu alte cuvinte, realitatea din mintea lor este mai concretă decît experiența directă, nemijlocită. Pot aduce ca argument un număr de studii pe această temă sau aș putea vorbi despre orbirea ideologică a lui Sartre în fața dovezilor genocidului sovietic, însă experiența nemijlocită a unui iluzionist profesionist, care își cîștigă viața manipulînd publicul, mi se pare mai concludentă.

Chinezii au definit perfect elita liberală occidentală prin cuvîntul „baizuo“. Un termen prin care îi ridiculizează pe reprezentanții ei, descriindu-i ca pe niște umaniști ipocriți, aroganți și ignoranți care manifestă pentru pace și egalitate numai ca să își satisfacă propriile sentimente de superioritate morală. Chinezii consideră că acești oameni nu au nici cea mai vagă idee despre problemele reale, ci sînt interesați doar de propria imagine.

Personal, prefer expresia „radical chic“, care, deși înseamnă în esență cam același lucru, cuprinde, în definiție, un atribut subtil: moda. Pentru intelectualii liberali, este important să fie înregimentați în ideologia epocii. Să fii „radical chic“ este astăzi la modă, exact cum în perioada interbelică era la modă să fii naționalist.

Un exemplu sugestiv despre cît de departe poate să meargă orbirea aceasta ideologică este evenimentul recent în care a fost implicată o tînără americană, Keziah Daum, care și-a ales pentru balul absolvenților o rochie cu motive tradiționale chinezești. Radicalii chic s-au simțit personal lezați de faptul că fata nu a ținut cont de acea aberație a politicilor identitare cunoscută sub denumirea de „cultural appropriation“, care, în esență, înseamnă că nici un alb nu are dreptul moral să afișeze caracteristici „exotice“, aparținînd altor culturi. Evident, reciproca nu este valabilă. Cînd un asiatic, de pildă, poartă blugi, lucrul acesta se numește imperialism american. Și pentru că trăim într-o lume interconectată, știrea a ajuns rapid în China, unde reacția oamenilor a fost mai degrabă una de perplexitate: nu reușeau nicicum să priceapă care e problema. Elitele noastre liberale ar avea, prin urmare, o sarcină teribil de grea să explice unor non-occidentali tot acest artificial și bizar construct ideologic care le folosește drept ghid moral în societate.

Pe de altă parte, presiunea este enormă pentru cei care nu se conformează. Cercetătorii, profesorii, politicienii, artiștii vinovați de delict de opinie sînt demonizați, ridiculizați. Ideile lor – dacă nu întotdeauna convingătoare, măcar interesante – sînt sistematic ignorate, în schimb sînt atacați personal, li se atribuie tare de caracter ca rasismul, sexismul, homofobia, li se caută motive ascunse, li se scormonește în biografie, li se inventează istorii, li se contestă orice urmă de competență. În cazul lor, legea lui Godwin (dacă o discuție se prelungește suficient, cineva va sfîrși inevitabil prin a te compara cu Hitler) se aplică aproape fără excepție.

Întreaga presă dominantă face front comun cînd vine vorba de „disidenți“. Te-ai simți tentat să crezi într-o conspirație, dacă nu ar fi evident că este vorba doar de eterna natură umană și că nu-i nimic nou sub soare, aceeași veșnică nevoie de înregimentare, aceeași teamă inconștientă de excludere, aceleași slăbiciuni și defecte care ne fac să repetăm, ciclic, istoria.

Nu-mi rămîne decît să sper că măcar o mică parte din radicalii chic sînt recuperabili, că într-o bună zi vor lăsa, pentru o clipă, luneta de la ochi și vor realiza că trăiesc într-o lume complexă, fascinantă, imposibil de încadrat în șabloane, pe care aș îndrăzni să o numesc, cu voia dumneavoastră, lumea reală. 

Adrian Benea este sociolog.

Foto: flickr