De cînd sînt în „cîmpul muncii”, o singură dată am lucrat cu program fix, de la 9 la 5, în redacția unui cotidian, „o fabrică de conținut”, cum se spunea cu mîndrie pe atunci. Redacția era într-o hală uriașă, modernă, unde încăpeam cu toții lejer, peste 100 de oameni, între departamente și birouri nu existau pereți despărțitori (doar șefii aveau birouri separate). Cu toții laolaltă, muncind cu drag și spor, nu-i așa? Nimeni nu venea chiar la nouă, se venea cu lehamite pe la zece, de pe la unșpe toată lumea se gîndea deja la pauza de masă, pe la douășpe din mulțimea care tasta conștiincios la computere sau freca net-ul (a se citi – se documenta) se desprindeau grupuri și grupulețe care plecau să mănînce pe la bodegile din jur. Se întorceau cu burțile pline și cu o lehamite și mai mare, după care iar leneveau pe la computere pînă pe la patru, cînd începea o ușoară rumoare și se făceau planuri: unde ieșim la băut? Dacă aveai norocul să pleci pe teren, dus erai! Departamentul nostru, de cultură/TV, era așezat strategic între cel politic, unde oamenii discutau treburi serioase, nu fleacuri ca noi, și cel de sport, unde jurnaliștii sportivi se uitau non-stop pe niște plasme la meciuri și se mai entuziasmau gălăgios la cîte un gol. Era practic imposibil să scrii ceva. Așadar, după ce pierdeam cele opt ore regulamentare „la fabrică”, după ce ieșeam și la băut, stăteam nopțile ca să-mi scriu articolele. Acasă. A doua zi veneam la birou îmbufnată și mahmură și o luam de la capăt. Cele mai plăcute momente le petreceam pe o scară întunecoasă de serviciu – locul de fumat, pe care îl frecventam des. Acolo se discuta despre filozofie, se recomandau filme și cărți. După prima săptămînă, mi s-au dat legitimația și cardul cu care deschideam toate ușile din redacție, inclusiv pe cele de la toaletă. Am avut pentru prima dată un neplăcut sentiment de prizonierat, de înregimentare. După a doua săptămînă mi-am dat demisia. Cînd mi-am cerut banii pentru cele două săptămîni de muncă, redactorul-șef a răbufnit: „După ce că pleci deja, mai vrei și bani?”. Am mai lucrat prin diferite redacții, însă fără un program (atît de) de fix. Îmi amintesc de o altă experiență traumatizantă. Eram angajată la o revistă de „crimă și mister”, un soi de Infractoarea mov tîrzie, prin anii 2000. Nu trebuia să merg la redacție zilnic, însă dacă lipseam totuși o zi, redactorul-șef mă lua la rost: „Tu mai lucrezi la noi?”. Era musai să fiu, însă, în ziua „de predare”, cînd trebuia să prelucrez niște știri cu infractori de pe Mediafax. Redactorul-șef stătea cu un bici imaginar în spatele meu și mă grăbea: „Hai, bagă marfă, că e tîrziu! Bagă cu sînge! Ai terminat?”.

Nu pot spune că am avut un mare noroc pentru că am muncit toată viața de acasă, însă aș putea scrie un manual despre ce înseamnă să muncești de acasă, asta mi-am dorit și mi-am asumat, pentru că mereu am cîștigat puțin, cu siguranță mult mai puțin decît dacă m-aș fi „înregimentat” undeva. Toată copilăria mea i-am văzut pe ai mei plecînd și întorcîndu-se de la serviciu, muncind inclusiv sîmbăta, numărîndu-și zilele de concediu, chinuindu-se să-și ia „libere”, împărțind puținul timp rămas între mine și treburi domestice care includeau cozile nesfîrșite de la Alimentara. Nu mi-am dorit o astfel de viață. În comunism, nimeni nu muncea de acasă, mersul la un serviciu (unde nu conta că se tăiau frunze la cîini) era un dat, făcea parte din îndobitocirea colectivă, trebuia să fie totul sub control, oamenilor trebuia să li se dea o „ocupație”, să li se facă un program, ca să gîndească mai puțin. Dacă stai acasă ai timp să gîndești și să-ți pui întrebări. Cei care și-au petrecut prea mult timp în „sistem” nu au mai înțeles după aceea profesiile liberale, era clar pentru ei că cine nu merge la serviciu, de fapt nu muncește, e un trîntor și un parazit al societății. Cînd am fost pentru prima dată la TIFF, ca spectator, la sfîrșitul anilor ʼ90, bunicul meu de la Cluj m-a întrebat: „Te-a trimis întreprinderea, nu-i așa?”. Nu l-am contrazis și i-am răspuns că da, eram în „delegație”. Primele multinaționale își făceau timid apariția în România, în parelel cu instituțiile de bugetari, se inventau și primele trusturi de presă – toate aceste „întreprinderi” păreau să urmeze aceleași tipare, cheltuiau resurse ca să-și țină oamenii la un loc de la 9 la 5. Comunismul is not dead?, m-am întrebat la un mod naiv. Și mai aveam o problemă, o mai am și acum: colectivul de oameni ai muncii – se mai zice și „echipa”, teamwork, nu-i așa? Cu rare, foarte rare excepții, am întîlnit un astfel de colectiv care să funcționeze și de obicei funcționează pe perioade scurte de timp (producții de film, de exemplu) sau de la distanță, cu cît e mai mare distanța, cu cît se văd mai rar, cu atît mai bine. Dar să aduni laolaltă niște oameni diferiți din medii sociale diferite, care nu se cunosc între ei, care nu au aceleași afinități și să-i forțezi să-și petreacă cea mai mare parte din viața lor adultă împreună, să empatizeze și să se „împrietenească” nu va duce niciodată la nimic bun. Am observat, de-a lungul timpului, cele mai urîte lucruri legate de specia umană în aceste așa-zise colective de colegi de muncă, mai ales în cele rutinate, uzate – lașități și turnătorii, săpături și dat la gioale, orgolii, ambiții, raporturi de forță aiurea-n tramvai, bisericuțe, hărțuiri sexuale și amantlîcuri. Solidaritate? Nu există, „fiecare e cu pizda mă-sii”, cum spune o înțeleaptă vorbă din popor.    

Așadar, mă bucur că pandemia a început să schimbe perspectiva și să dea o șansă muncii de acasă, sînt voci deja din cadrul corporațiilor care spun că s-a dovedit chiar mai eficientă decît cea „clasică”, de fabrică, de la 9 la 5. Desigur, un șofer de autobuz nu va putea să muncească de acasă. Nici o stewardesă. Și sînt atîtea meserii pentru care e nevoie să te deplasezi ca să le practici, să intri în contact cu alți oamenii. Dar sînt și altele pentru care nu e neapărat nevoie, există e-mail-uri, telefoane, chiar și cea mai importantă ședință poate să aibă loc într-un mod decent pe Zoom. Mai sînt și profesiile creative – cei care „se ocupă cu scrisul” e clar că au o profesie mai solitară, însă un regizor nu poate să facă un film de unul singur din bucătărie, nici un actor nu poate juca între patru pereți.

Totuși, dacă tot ne distanțăm social de frică să nu ne îmbolnăvim, poate că n-ar fi rău să încercăm să ne mai distanțăm și profesional. Rămîne, însă, o întrebare: munca asta de acasă nu duce la o alienare? Și pentru că, așa cum am zis, aș putea scrie un manual despre ce înseamnă munca de acasă, aș răspunde că da, poate să intervină un plictis. O delăsare. O lene. Patul e aproape. Frigiderul e plin. O bere se poate deschide la ora 11, nu te vede nimeni. Mai cerți copilul, mai mîngîi pisica. Și se întîmplă exact lucrul acela de care se temeau comuniștii – începi să gîndești prea mult. Te întrebi de ce faci tu ceea ce faci și la ce bun. După o săptămînă, ai vrea să ieși, să întîlnești un om, poate doi, să bîrfești, să flirtezi cu colega, fără să știe nevasta. Să torni pe cineva, să dai la gioale. Poate că asta e de fapt natura umană, ne putem împotrivi?