„Tovarășa”, pentru o foarte scurtă vreme (eram în clasa a V-a atunci cînd a picat regimul comunist), apoi „doamna” de matematică din generală. Nu-mi dau seama cum, m-a făcut să iubesc matematica, deși mi-am dat seama ceva mai tîrziu că n-am nici în clin, nici în mînecă cu această materie care m-a chinuit patru ani de liceu. Însă, în gimnaziu, matematica mi s-a părut suportabilă datorită ei. Avea un soi de severitate sau mai degrabă o seriozitate dulce, căreia nu puteai să i te opui. Avea o autoritate prietenoasă, era complet liniște în orele ei. Cred că am fost „îndrăgostită” de ea, în măsura în care un copil de 11 ani poate fi îndrăgostit de un profesor. Avea un defect la o mînă, cred că din naștere, o mînă îi era neterminată, nu avea palmă, degete, ca noi toți, la început a încercat să o ascundă, ținea cu mîna aia creta, uneori o ascundea la spate. Apoi, după ce ne-am obișnuit unii cu alții, nu i-a mai păsat decît de matematică. Cred că am iubit-o și mai mult din cauza acestui mic handicap fizic sau cel puțin acum mă gîndesc la ea, din perspectiva adultului, cu o infinită duioșie. Avea un mod de a zîmbi atunci cînd era mulțumit de tine, își ridica colțurile buzelor, se vedea că era fericită că ai făcut bine, că ai înțeles. Făceam zeci de exerciții la algebră și la oribila geometrie în spațiu, ca să obțin zîmbetul ăla. Purta fuste din stofă, drepte, atît de comune în anii ʼ90, părul negru îi era prins într-o coadă. Cred că avea pînă în 40 de ani pe atunci. Iarna se îmbrăca în pulovere groase din lînă, era atît de frig în mica noastră clasă a unei școli vechi de peste o sută de ani, aveam sobe de teracotă, încă erau probleme cu gazele. Cînd am făcut prima noastră „grevă”, a elevilor, deși profesorii făceau mereu grevă la începutul anilor ʼ90, ea a venit la clasă, a început să deseneze o figură geometrică pe tablă și ne-a zis, simplu: „Copii, știu că sînteți în grevă... dar matematică nu intră niciodată în grevă. Eu o să vă predau, totuși... dacă vreți să învățați, bine, dacă nu, nu!”.

 Profesoara de limba engleză din liceu. Eram la o clasă de mate-fizică, „intensiv engleză”, cum se spunea pe atunci, ea era una dintre cele mai bune profe de engleză ale deceniului. Știam asta și mă intimida cumplit. Eram mediocră la limbi străine, lipsită de ureche muzicală, habar n-am, știam că nu sînt printre elevii buni, că n-o voi mulțumi niciodată. Avea o abordare cu totul diferită față de alți profesori – îi spuneam pe nume și discutam chiar și în pauze, chestiuni personale, doar în engleză. De fapt, era absolut revoluționară pentru acele timpuri în care nimeni nu auzise încă de Erasmus, orele ei erau de-a dreptul SF, o educație a viitorului. Ne aducea, prin puținele programe care existau pe atunci, „profesori” vorbitori nativi. Americani. Datorită ei am atins prima oară un computer Pentium 1, în laboratorul de limbi străine, și am aflat că există o poștă electronică ce se numește e-mail. Datorită ei am făcut primul meu „proiect” care nu avea nici o legătură cu școala clasică – un spot publicitar pentru ora de engleză. Am scris un script, am filmat cu o cameră VHS, am și montat un pic. Și mi-a plăcut, mi s-a părut altceva, mi-am dat seama că școala poate să fie și creativă. Cred că în parte și datorită ei, după acea experiență, am fost mai deschisă să merg la o facultate de regie de film, în loc să aleg Litere sau altceva. Pe de altă parte, și tot datorită ei, îi citesc și acum pe poeții romantici englezi și știu pe de rost poezia „Daffodils“ a lui Wordsworth. De fiecare dată cînd mă scufund în propriile mele tristeți și nostalgii încerc să mă detașez și recit în gînd: „I wandered lonely as a cloud...”. Iar engleza cu care mă descurc pe la workshop-uri și pe la festivaluri tot ei i se datorează. Nici acum n-ar fi prea mîndră de mine, așa cum odinioară aveam la engleză doar 7 și 8, am rămas cu un accent groaznic. N-am iubit-o atunci, mi se părea că avea o personalitate care mă copleșea pur și simplu. Acea autoritate supremă. De curînd, am redescoperit-o pe Facebook și mi-am dat seama de ceea ce atunci îmi scăpase, dincolo de aura de profesor – „umanitatea” ei. E foarte straniu cum anumiți profesori, după mulți ani, în care tu însuți devii adult și ai propriile tale încercări și experiențe, coboară de pe un soclu și îți dai seama că sînt niște oameni calzi, apropiați.

 Profesorul de matematică din liceu. Dirigintele. Tobă de matematică. Numai probleme din Gazeta matematică pe tablă, voia să ne facă pe toți performeri, academicieni. Note de 4 și de 5 în teză, copiat de la colega de bancă. Greu, foarte greu pentru cineva care voia să scrie literatură și care citea Stephen King pe sub bancă (în orele de matematică). L-am iubit (și-l mai iubesc și acum) pentru că, în momentul în care și-a dat seama că nu făceam parte din filmul ăla, după ce cîștigasem două concursuri de scriere creativă pentru liceeni (la unul dintre ele primisem ca premiu un radiocasetofon), m-a lăsat pur și simplu în pace. Și m-a menajat. Mă scotea la tablă la cel mai simplu exercițiu ca să-mi dea o notă de trecere. Mă alinta „Popescuța”.

 Proful de română din liceu. Un personaj total atipic. Anticomunist convins, cu implicații grave în trecutul lui pe care nu le-am aflat niciodată. Nonconformist. Proful care venea la școală în blugi, iar în timpul tezei stătea cocoțat pe pervaz și fuma țigări „Mărășești”. Aproape toți elevii lui aveau numai 4 și 5. Niște „loaze”, așa le spunea. Proful care m-a făcut „vedetă” într-un liceu de mate-fizică pentru că mi-a dat 10,30 într-o teză (aduna sutimile sub 0,5 de la teza anterioară și le adăuga la următoarea teză). Nu o să pot uita niciodată acel moment cînd a venit cu tezele, era ultima oră, iar clasa noastră se învăluia deja în umbrele serii timpurii de noiembrie, iar el, de la catedră, mă acuza, mai în glumă, mai în serios: cum de-am putut să-i iau 10,30 în teză? M-am simțit mîndră de mine și speriată în același timp. Ce-o să se întîmple cu mine și cu relația asta a mea stranie cu limba română care era doar la început? Cît de departe se va ajunge? Este primul profesor care mi-a confirmat că am un talent. Este profesorul care nu dicta comentarii, însă înțelegeam totul despre „operă” doar din clasă, ascultîndu-l. M-a convins să citesc aproape toată bibliografia școlară obligatorie, carte cu carte. Mai puțin volumele 2 și 3 din Frații Jderi. Iar cînd ne-a dat o lucrare de control fulger – așa făcea, „Scoateți o foaie de hîrtie!” –, în care să descriem atmosfera dinaintea bătăliei din ultimul volum, iar eu nu citisem și am inventat totul, bazîndu-mă pe primul volum, mă așteptam să iau 3, dar am luat 9. Am mers la el și i-am spus: „Domnule profesor, n-am citit, mi-am imaginat!”. Iar el mi-a răspuns: „Nu-i nimic, ți-am dat 9 pentru creativitate!”. Vă mulțumesc, domnule Vintilă! Aș vrea să cred că ați ajuns într-un loc mai bun decît pervazul clasei noastre, învăluită în umbrele serii, unde vă aprindeați țigară de la țigară din pachetul de „Mărășești”, privind spre bulevardul Carol și așteptînd ca „loazele” din clasa a X-a să-și termine tezele... ați salvat măcar un copil!

 Aș menționa-o și pe „tovarășa” noastră din primară. Nu m-a marcat cu nimic, era o învățătoare ca oricare alta. Însă era „o tovarășă corectă care n-o să țipe la voi”, mi-a spus mama, după ce a cunoscut-o, la prima ședință cu părinții din clasa I. Știa deja că mie cel mai frică mi-era cînd cineva ridica glasul, la fel ca și acum. Într-adevăr, n-a țipat și nici n-a bătut pe nimeni cu linia la palmă, precum alte „tovarășe”.

 Și n-aș încheia fără să o pomenesc pe tovarășa Pușa, de la grădiniță. O educatoare cu părul lung pînă la brîu, ca o zînă, care nu putea să citească nimic decît cu lupa. Era absolut serafică în uniforma ei albastră, simțeam că, dacă o ating, o să se destrame. O iubeam atît de mult încît, la un moment dat, i-am propus lui taică-miu, Anton, să se despartă de mama și să se însoare cu tovarășa Pușa. Mama mai e supărată pe mine și acum.