Îmi plac muzeele. Inutil să zic, probabil, că-mi plac mai cu seamă alea mai mici, mult mai puțin aglomerate, genul de colecții care se adună pentru o scurtă perioadă și se deschid publicului în luni neinteresante de iarnă sau toamnă tîrzie. Muzeele-butic, și nu palatele oficiale. Thyssen Bornemisza, și nu Prado.

Căci, sigur, și eu sînt dintre cei care s-au ridicat pe vîrfuri sau și-au sucit capetele în dorința arzătoare de a prinde puțin din privirea unei Gioconde cît un timbru din spatele unui zid neclintit de samurai îndoiți sub platoșele aparatelor de fotografiat. Și eu sînt dintre cei care au fost mînați în turmă cuminte să zărească din mers tîrșîit o fîșie din cascadele aurii care curg dintr-un Klimt, o jumătate de bucă rubensiană în colaj cu o coamă bălană de cal aflat în alergare, sau doamne și domni țepeni încremeniți în culori afumate, în rame masive, copleșitoare.

Mă simt bine într-un muzeu. Îmi priește spațiul alb, continuu, pajiștile întinse de parchet lucios, șoaptele disparate și dansul tipic de vizitator – un pas în stînga, unul în dreapta, doi în spate. Mă uit nu doar la tablourile și obiectele de acolo, dar și la oamenii care au venit să le vadă, la reacțiile lor. Ei sînt parte din muzeu, sînt exponate umblătoare, așa, ca mine. Cît de neștiutori sîntem cînd ne perindăm prin fața vreunei spanioloaice rigide de pe la o mie patru sute, cu capul pus pe tava rotundă a gulerului imens de dantelă, cățărată sus pe perete, în tabloul ei lucios, pensulat cu minuție pînă la sclipeală! Doamna asta a văzut multe și o să mai vadă: „Hei, nu te apropia atît de mine, roșcatul ăsta a mîncat ceapă. Mda, tura asta de vizitatori e cam șleampătă, ce naiba, au venit direct de la plajă, mă scoate din sărite plescăitul șlapilor. Ia uiteee, anul ăsta s-au mai potolit băieții cu pantalonii ăia căzuți în vine, văd că se poartă din cei strîmți, care se termină abrupt deasupra gleznelor. Doamneee, ce-o avea atîta de privit fata asta mititică, du-te, drăguță, alături, la francezi, acolo decolteuri, volane și destrăbălare de roz și dantele, ce-oi fi găsit în formalismul meu realist împăiat, unde te uiți cu așa osîrdie, mai ai și tenișii rupți, așa veniți la muzeu? Stai, că fata asta o fi citit că în șiragul meu de perle se oglindește, minuscul, restul camerei pe care, altminteri n-o puteți vedea în tablou.“ Și tot așa.

În muzee sînt cupluri în vîrstă, rodate de traiul împreună – ea cu o eșarfă înnodată elegant la gît, el cărunt și relaxat, se țin încă de mînă, front comun în fața modernismelor de pe perete și de aiurea, șopocăie și rîd în fața unui imens colaj făcut din chiloți și portjartiere din mătase pătate de sînge menstrual.

În muzee sînt tineri artiși care notează febril ceva, care se așază în fund într-un colț și trag linii repezite într-un caiet. Stau minute în șir în fața unui Miró, despre care cineva, venit mai tîrziu cu nevastă și copii, o să zică: mare chestie, și un zugrav o făcea mai bine!

În muzee sînt copii plictisiți, foarte plictisiți sau care dorm în cărucioare. Sînt copii care alergă printre picioarele celorlalți, vînați de cîte un părinte exasperat care îi prinde repede de mînă și îi șîșîie. Sînt copii care vor suc, de mîncare și pipi repede. Copii care vor să pună mîna pe telefonul ăla de bachelită al lui Dalí cu un homar în locul receptorului.

Iar din fiecare muzeu eu vreau să fur cîte ceva. Uite, gheata asta scofîlcită a unui Van Gogh din perioada lui cu țărani bolovănoși care sapă la cartofi. Tabloul e foarte mic, pus cumva pe un perete îngust lateral, e pierdut în marea de alte chestii celebre, cum ar fi să-l iau și să fug cu el strîns la piept în alarma țiuitoare care s-ar declanșa probabil imediat, urmărită de o armată de supraveghetori scoși brusc din plictiseală? Aș alerga pe cîmpiile de parchet lucios, mi ar aluneca tenișii pe lemnul ăsta lăcuit, mi-ar vîjîi pe la urechi, în fuga mea dementă, Renașterea, barocul, barocul tîrziu, impresionismele și pointillismele. Eu aș ține strîns la piept gheata aia delabrată, cu șireturile ca niște macaroane fierte și întărite. M-ar da la ziar. Îmi place teribil la muzeu. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.