Îmi aduc aminte pînă-n ziua de azi prima zi la Școala Centrală, pe atunci, prin anii ’80, „Zoia Kosmodemianskaia“. Obținusem, cu chiu, cu vai, tranferul de la o clasă de mate-fizică a unui liceu devenit industrial la una de filologie-istorie a unuia dintre cele două licee de profil din București. Tocmai într-o perioadă în care, la vechiul liceu, aparent toate mergeau bine: eram, cum se spune prin seriale, destul de „populară“, aveam chiar un curtezan care mă aștepta după ore cu flori și mă conducea pînă la troleibuz. Aveam note bune în general, mai puțin la matematică, unde nu mai înțelegeam, se rupsese filmul.

Aparent era așa. De fapt, eram profund nemulțumită. Ceva nu se mai lega. Nimic nu se mai lega. Nu-mi mai găseam locul la liceul meu, tînjeam după altceva și nu știam exact spre ce. Iar în ce-l privește pe băiatul cu florile, care era drăguț și atît de bine intenționat, nu-mi plăcea mai deloc. Îmi plăcea, în schimb, un coleg de-al lui care nu mă prea băga-n seamă, care asculta hard rock și vedea filme de Antonioni. Romantismul meu de pe vremea aia era ușor gotic și rebel.

Ca să mă mut de la mate-fizică la filologie, trebuia să dau o diferență de latină. Un examen de latină. Îmi plăcuse latina în clasa a opta, mai mult decît mă așteptasem. Iar acum trebuia să mă pregătesc pentru examenul de diferență. Din clasa a opta mai știam doar niște maxime și cîteva declinări și conjugări. Culmea e că, deși refuzam matematica, aveam nevoie, totuși, de ceva care să-mi disciplineze mintea. Se pare că latina mi-a oferit asta.

Cu ocazia diferenței de latină am cunoscut-o pe Mia Morogan. Pentru mine, a fost Profesoara prin excelență. Le avea pe toate, atît cît trebuie din fiecare: era (și este, deși n-am mai vorbit cu ea de ani) tobă de carte, fermecătoare cît cuprinde și severă cît să n-o iei razna. Te făcea să te-ndrăgostești de ea, în felul ăla bun discipol / maestru, care te-m­pinge înainte. La vîrsta aia, de 15 ani, ai nevoie (cel puțin eu, una, aveam) și de o motivație afectivă. Simplele meandre ale cunoașterii, dacă nu ești vreun geniu, nu te cuceresc în sine, îți trebuie un mediator. Unul deghizat în haine seducătoare, ca-n basme. Cert e că așa am învățat eu latina, iar ce mai știu pînă-n ziua de azi tot doamnei Morogan îi datorez în cea mai mare măsură.

Am luat diferența de latină și iată-mă mutată la „Zoia Kosmodeminaskaia“, în clasa a X-a B. „B“-ul era pentru mine ceva ciudat, toată viața fusesem la „A“ și mi se părea, într-un complex de superioritate aiurea, că numai așa se poate. Totul se schimba, însă, în viața mea. Se schimbase și locuința, în locul celei din Șoseaua Giurgiului, în care mă pierdeam printre jucăriile fără număr ale copilăriei, trecusem la cea din Piața Lahovari. Sigur, mult mai în centru, pășisem într-o altă lume. Era, tot ca-n filme, ca și cum ne-am fi mutat în alt oraș și am fi început o viață nouă. Eram „the new kid in town“. Dar nu cu puteri paranormale, cum se întîmplă în fantasies. Ci copleșit de povara noutății și de dificultatea adaptării. Într-un moment în care și acasă începusem să simt fragilitatea crescîndă a tatălui meu și neliniștea clocotindă a mamei. Și în care și contextul general era mai acerb. Se strîngeau chingile.

Așa că m-am îndreptat spre prima zi de „Zoia“ destul de liniștită. M-am îmbrăcat cum mă îmbrăcam și pînă atunci, cu uniforma mea scurtată și strîmtată, cu bluza bleu, dar nu chiar de uniformă, cu ciorapi albi, cred, o vestă bleumarin de piele sau scai și o eșarfă roșie cu buline la gît. Și cu părul, simbolul libertății mele, fluturîndu-mi pe umăr. Eram tare mulțumită de mine, mă duceam să-mi urmez idealurile pentru care luptasem. Mă îmbrăcasem precum Sailor din Wild at Heart (de care încă nu știam) cu jacheta lui din piele de șarpe, ce purtam era simbolul individualității mele și al libertății mele. Am uitat să adaug că aveam și o geantă vișinie cam zdrențăroasă, dar cu valoare afectivă, pe post de ghiozdan.

Am ajuns, cu mama, cred, la liceu. Numai intrînd acolo mi s-a făcut pielea de găină. Era (și este) un edificiu monumental, fabulos și îngrozitor de rece. M-a luat cu fiori cum am pășit pe poarta lui, pe culoarele lui de marmură (ori așa erau, ori așa le percepeam eu). Era ca și cum m-aș fi întors în secolul al XIX-lea, în lumea lui Jane Eyre. Ne-am dus spre biroul directoarei care, pe atunci, era dna Zdrafcovici. Dar directoarea adjunctă se numea dna Smeu (și urma să ajungă directoare plină mai încolo). Nu mai știu care dintre ele mi-a spus (pe mine m-a copleșit numele dnei Smeu) că se bucură să mă aibă elevă, că a auzit că aș fi o elevă bună, dar ținuta... Să-mi reglementez ținuta.

Eu am auzit asta, ca prin vis, căci eram atît de emoționată. Și am fost condusă pe coridoarele incredibile, care îmi păreau mai curînd ale unui azil ori ale unei pușcării decît ale unui liceu, spre clasa mea. În care, deschizînd ușa, am fost uluită să mi se confirme senzația coșmarescă de întoarcere în timp și de plonjare în plin Jane Eyre: aveam în fața ochilor o mare, aproape, doar de fete.

Va urma, din nou.