Mama are o prietenă în Canada, se cunosc de o jumătate de secol (acum, cînd scriu, îmi dau seama cum sună asta!), de pe vremea cînd mama, proaspăt absolventă de Politehnică, primise repartiția la București, iar prima figură prietenoasă care o întîmpinase în biroul întreprinderii dintr-un oraș mare și străin fusese ea, doamna aceasta din Canada. Nu știu prea multe despre ele două, uneori prietena apare în plan secund în pozele de la cununia civilă a părinților mei sau în cele de la botezul meu, în fotografii de prin excursii în Munții Bucegi – două tinere cu rucsacuri în spate din acelea tip raniță militară, zîmbind aparatului Smena, în drum spre cabana Diham sau spre Poiana Izvoarelor. De fapt, nu știu nimic despre ce le lega pe ele două, dacă gîndeau la fel sau aveau pasiuni comune, dacă se ajutau reciproc, dacă aveau secretele lor și își făceau confidențe, dacă țineau sincer una la cealaltă. N-am întrebat-o niciodată pe mama, nu m-a interesat. Am cunoscut-o și eu pe prietena ei, mama era căsătorită deja de zece ani, prietena rămăsese single, o vizitam într-o casă mare, interbelică, din centru, o casă întunecoasă în care te puteai rătăci și care mă înspăimînta, știam de la ai mei că valora o avere, pentru mine însă avea o singură atracție „exotică” – o nucă de cocos primită de prin străinătate, prima nucă de cocos pe care o vedeam în realitate, în secret îmi doream la fiecare vizită ca prietena mamei să o spargă special pentru mine, eram foarte curioasă ce ascundea înăuntrul ei. Nu s-a întîmplat niciodată asta – neavînd copii, prietena nu știa ce-și doresc cu ardoare copiii. A plecat în Canada imediat după 1989 și de atunci mama nu a mai revăzut-o niciodată și probabil că nici nu se vor mai reîntîlni vreodată în carne și oase, nu în viața asta, prietena n-a mai revenit în România. O vreme și-au scris scrisori, prietena s-a căsătorit în sfîrșit cu un canadian, îi trimitea mamei poze cu ea în costum de baie de la ocean ca să-i demonstreze că încă se ține bine. Apoi au pierdut legătura. S-au regăsit de cînd cu Internetul, iar acum vorbesc și se „văd” săptămînal pe Skype. Vorbesc cu orele și mă tot întreb ce tot or fi avînd să-și spună după atîta amar de vreme, despărțite de mii și mii de kilometri. Și ce se întîmplă, de fapt, cu prietena asta a lor, mai există? Sau a devenit pur și simplu o convenție, sînt doi oameni străini, două pensionare trecute de 70 de ani care se conversează ca să mai treacă timpul? Uneori trag cu urechea din aceeași încăpere în care mama, în fața computerului, „își vizitează” prietena din tinerețe. Îmi dau seama că cele două trăiesc vieți paralele, una în România, cealaltă în Canada: mama îi povestește pe un ton egal prietenei ce se mai întîmplă în viața ei, apoi tace și așteaptă ca prietena să-i spună la rîndul ei ce mai e nou, nu există întrebări și răspunsuri, nici curiozitate sau empatie. Nu vorbesc niciodată despre trecut. Îmbătrînesc separat și în același timp împreună, stînd la taclale despre tot soiul de nimicuri, în fața unui ecran de computer, la un moment dat imaginea uneia dintre ele o să dispară. Și abia cînd mă gîndesc la asta, prietenia lor începe să mă înduioșeze, căci o prietenie e ca o nucă de cocos, n-o să știi niciodată ce conține.

Spre deosebire de mama, nu am prieteni plecați prin alte colțuri ale lumii, nu vorbesc cu nimeni pe Skype cu orele, prieteniile mele sînt mai degrabă conjuncturale și nu rezistă atît de mult în timp. De cînd am încetat să mai ies prin oraș și ies mai degrabă la cîrciumile și terasele din cartier, pentru că mi-e mai comod așa, mi-am dat seama că, în cercul nostru strîmt, mă întîlnesc cu aceiași oameni. Oameni pe care îi cunosc din diferite împrejurări, amici de prin redacțiile unor reviste la care am lucrat, cunoștințe. Ne salutăm și, pentru că ni se pare aiurea să ne bem fiecare berea într-un colț de terasă, ne „unim” mesele, treptat devenim prieteni, însă nu ne sunăm niciodată, nu ne dăm vreo întîlnire la oră fixă pentru că știm unde să ne găsim și că ne vom întîlni inevitabil. Există diferite forme de împrietenire, de prietenie, mai superficiale sau mai profunde, pentru mine uneori contează mai mult „a fi prietenos” decît prietenia în sine, uneori cînd merg în cîte un un oraș străin din Vest, iar oamenii îmi zîmbesc pe stradă, îi simt pe toți prietenii mei, căci vin dintr-o țară în care accentul se pune mai mult pe „dușmani” decît pe „prieteni”, în care ura, suspiciunea și înverșunarea sînt mai importante decît amabilitatea și disponibilitatea de a te destăinui sincer chiar și unui necunoscut. Însă în acest timp sînt conștientă că, dacă mă voi muta într-un alt cartier, acești prieteni ai mei de aici, de pe Calea Moșilor, nu vor mai exista.

Revenind la prietenii de peste mări și țări, am participat de cîteva ori din obligație la niște momente create în mod artificial și care pornesc de la „Vine cutărică din America, stă doar două zile în București și vrea să ne vadă pe toți! Hai să ne organizăm...”. Cutărică fiind un fost coleg de școală sau unul care a făcut parte din vreo fostă gașcă de rockeri, munțomani, copii de la scara doi, cu care nu am avut, de fapt, o prea mare tangență. E un fel de prietena mamei care revine după mult timp în țară, în oraș, un mic popas necesar înainte de a-și vizita în mod regulamentar toate rudele de la Fălticeni sau Tecuci sau înainte de o binemeritată vacanță prin Europa. Și e de datoria noastră, a foștilor prieteni sau colegi, să-i organizăm un mic program artistic de bun-venit. Așa că „ne organizăm”, iar partea bună în toată povestea asta este că reușesc să mă întîlnesc cu oameni care mi-au fost odinioară dragi și pe care nu i-am văzut de ani buni. Nu, nu sînt plecați în America, locuiesc în cartierul Berceni sau în cartierul Titan (următoarea dată cînd îi voi revedea va fi probabil pe la vreo înmormîntare). Partea proastă este că e musai să-i livrăm „prietenului” nostru din America niscaiva nostalgii după tinerețea pierdută, cu cît mai multe, cu atît mai bine. Papanașii care îi plăceau lui, cei mai buni papanași din oraș, trebuie să fie prezenți pe masa întinsă, pantagruelică, pentru că la noi, la români, orice întîlnire din asta nostalgică e cu multă mîncare și băutură. Cîrciuma la care chiuleam împreună nu mai e? Vai, ce păcat! Inventăm alta care să-i semene. Muzica noastră, piese de prin anii ʼ80-ʼ90, neapărat să vină și X ca să le zică ceva la chitară, poze de grup scanate și rescanate, rămășițele dezgropate ale prieteniei noastre. Întregul moment începe să semene cu un reenactment, trebuie să-l impresionăm pe om, că doar de-aia a bătut atîta drum pînă aici, nu ne lăsăm pînă nu-i stoarcem cîteva lacrimi. În toată această vrie și prefăcătorie, nu ne dăm seama că noi nu mai sîntem aceiași. Iar „prietenul” pe care îl așteptăm e, de fapt, un străin care locuiește în America. E adevărat că va participa cu entuziasm, se va lăsa sedus și își va juca propriul rol, ne va arăta la rîndul lui poze cu noua lui viață, casa, mașina, piscina etc., de obicei va încerca să ne convingă că e mai bine că am rămas aici, unde totul e atît de viu și de autentic, după care se va urca în avion și va uita tot. Prietenul din America nu e un prieten, e o reprezentare, o imagine a unei vieți diferite, posibile, de multe ori o poveste „de succes” pentru cei care încă locuim aici, în cartierul Berceni sau în cartierul Titan, pentru că cel plecat va fi mereu mai interesant decît cel care a rămas (e valabil și pentru întoarcerea fiului rătăcitor de la București, de pildă, în prăfuitul tîrg natal).

Totuși, poate rezista o prietenie în timp și la distanțe de mii de kilometri, suspendată între două lumi, între atunci și acum, între aici și dincolo? Se mai poate numi prietenie în absența fizică îndelungată a celuilalt? Sau e doar acea „exotică” nucă de cocos din copilăria mea pe care o ții în casă doar de decor, dar nu o vei sparge niciodată?