De vreo săptămînă, s-a ițit pe blogurile jurnalistice un scandal, și, din păcate, nu un dialog, privind implicarea copiilor în creațiile artistice ale adulților, destinate adulților. Scandalul a pornit de la un text din Adevărul, în care psihologul Mihai Copăceanu își exprima dezaprobarea cu privire la felul în care niște copii erau utilizați în piesa Faust, pusă în scenă de Silviu Purcărete. Argumentele lui erau următoarele: într-o piesă care este interzisă minorilor sub 16 ani, din cauza scenelor violente și a celor cu nuditate, nu au ce căuta pe scenă, ca actrițe, fete cu vîrste între 8 și 12 ani; minorele sînt ele însele protagonistele unor scene de abuz sexual; există o veche dezbatere în lumea occidentală în legătură cu folosirea copiilor în creațiile artistice destinate adulților și cu efectele pe termen lung pe care le poate avea participarea lor la diverse manifestări, pentru care nu au nici vîrsta, nici maturitatea emoţională, nici experiența necesară pentru a le asimila corect.

Toate aceste observații au primit imediat replica directorului festivalului care a găzduit piesa cu pricina, domnul Constantin Chiriac, replica unei jurnaliste, precum și mărturia fetelor implicate. În esență, aceste replici spun următoarele lucruri: că totul s-a realizat cu aprobările părinților, psihologilor, asistenților sociali și că fetițele-actrițe au fost protejate de scenele nepermise vîrstei lor; că piesa a avut un succes extraordinar și că fetițele s-au bucurat foarte mult să aibă o asemenea experiență; că piesa a fost văzută și peste hotare, și că nici țările mai civilizate decît noi şi cu legi mai drastice decît ale noastre în privința protecției copilului nu au ridicat astfel de probleme; că piesa este o mare reușită artistică și că cei care se gîndesc la astfel de „amănunte“ sînt meschini.

Față de toate aceste zise, aș face cîteva comentarii:

n Intervenția directorului artistic al teatrului este legitimă și la obiect: e foarte bine că implicarea fetițelor în piesă a fost „acoperită“ de toate „aprobările“ legale: încuviințarea părinților, a psihologilor, a asistenților sociali. Dar ideea unui spectacol în care unii actori, mici, joacă ce joacă, după care sînt duși în cabine fiindcă spectacolul nu e pentru vîrsta lor, e o idee cel puţin năstruşnică.

n Mi se pare total nepotrivit să arunci în luptă însăși opinia copiilor-subiect ai litigiului, din mai multe motive: unul ar fi că percepția lor asupra evenimentelor în care au fost implicați este una distorsionată de reacția adulților din jur (bucuria părinților, satisfacția regizorului, aplauzele publicului etc.). Altul ar fi că nu dispun de dezvoltarea emoțională și de experiența care să îi facă să participe de pe poziții egale la dezbatere.

n Mai toate taberele care s-au opus psihologului au invocat succesul de care s-a bucurat piesa. Mă întreb: dacă piesa nu ar fi avut succes, cum ar fi primit/trăit părinții și copiii această experiență: cu ce resurse, după un efort epuizant depus la realizarea piesei, ar mai fi făcut față unor comentarii dezolante, critice, chiar nepoliticoase? Mai apoi: este succesul piesei strîns legat de utilizarea copiilor minori în rolul Margaretei? Acesta este marele aport inovator care a declanșat urale și aprecieri? Nu e cumva prea puțin? N-ar fi meritat încercată aceeași viziune regizorală folosind, eventual, niște tinere de 18 ani?

n Să presupunem că data viitoare ne vom întîlni nu cu numele respectabil al domnului Silviu Purcărete, ci cu acela al unui regizor de mîna a doua, nu cu un text celebru, ci cu un mărunt scenariu de periferie, nu cu un succes de public enorm, ci cu cîteva aplauze firave într-o magherniță insalubră, în care cîțiva copii sînt folosiți pentru scene asemănătoare cu cele din Faustul de la Sibiu. Am mai fi avut aceleași reacții euforice? Am mai fi etichetat, cu aceeași dezinvoltură, toată întîmplarea ca fiind un act artistic? Nu s-ar fi născut niscaiva îndoieli cu privire la intențiile și talentele celor din echipa teatrală?

n Jurnalista Simona Chițan e supărată pe aceia dintre noi care avem dubii: spune că e o spectaculoasă împlinire artistică, pe care avem datoria „să nu o ratăm şi nici să nu o murdărim cu... micimi şi cu nimicuri.“ Îi atrag respectuos atenția doamnei Chițan că poziția publică a psihologului Copăceanu este cît se poate de calificată: dînsul nu a scris un articol despre calitatea spectacolului, ci unul despre implicarea copiilor într-o piesă destinată adulților. Are voie să facă asta, o asigur pe doamna Chițan, fără să fie acuzat de lipsă de cultură teatrală. E dreptul dumnealui să pună niște întrebări, cît se poate de pertinente, legate de domeniul său de competență. Nu știu, însă, din ce arie profesională vin asigurările jurnalistei că totul e OK și pe scenă, şi în suflet, şi în spirit.

n Am mai scris în această rubrică despre copii-actori, de aici și din străinătate, în film sau în teatru, puși în postúri inimaginabile: uciderea sadică a părinților, confesiuni despre abuzuri sexuale, apropierea morții și panseuri despre viață și fericire etc. Majoritatea erau filme interzise minorilor. Este o temă care te pune pe gînduri și e păcat că ea nu naște dialog, ci numai iritări vanitoase. Dar pare firesc: în fond, tot dintr-o vanitate, fie ea și artistică, s-a născut o scenă cu o Margaretă de 10 ani, „dezvirginată“ în direct.

Maria Iordănescu este psiholog.