Pentru o persoană care face minunat lucrurile doar pe jumătate, sînt un ascultător perfect. Și un observator care a reușit să-și cizeleze simțurile tocmai din frica de a nu termina ceva, ceva care apoi va fi uitat și pierdut definitiv.

Sînt asemenea persoane care lucrează la două, zece, o mie de războaie de țesut din care atîrnă firele nelegate. Mai împletești cîteva la unul, mai bagi o culoare la celălalt, zgomotul e asurzitor, dar îți vezi de treabă, ești ocupat.

Îmi plac întrunirile cu mai mulți oameni. O masă de prieteni, pînă la urmă atît de diferiți unul de celălalt, și zecile de conversații care se iscă acolo. Ca întotdeauna se va ridica unul, persoana alfa care va povesti mai tare, mai mult, mai haios, și toată lumea îl va asculta la un moment dat. Omul are umor, povestea lui se va lega bine, va ști să-și dozeze suspansul, punctele de culoare, acoladele nu foarte lungi, că atenția lumii e scurtă și împrăștiată, referințele la care să rezoneze cu toții, construcția poveștii lui se va ridica repede în fața ta, un Lego construit rapid, iar sus, în vîrf, va așeza dibaci, bine înșurubată în temelia povestirii, poanta aia finală. Va fi răsplătit cu hohote de rîs.

N-o să fiu în stare vreodată de asemenea performanțe. În rarele momente cînd mă produc povestind în public ceva, presiunea ochilor și urechilor ațintite spre mine mă va decorporaliza cumva, voi ieși din mine și mă voi vedea de sus în încercările mele jalnice de a fi ori haioasă, ori oarecum inteligentă. Și îmi voi imagina, desigur, cum mă privește lumea cu surprindere: „Ia uite, vorbește. Cimpanzeul ăsta simpatic de laborator, care știe să pună cercuri colorate unul peste altul în schimbul unor boabe de struguri, vorbește!“

Așa că prefer să ascult și să orchestrez cumva povestirile celorlalți spre marea mea desfătare. Egoist, cu un scop. Sînt, la urma urmei, un voyeur, un hămesit după poveștile lor, sînt cel care va dori să știe în amănunt istoria familiei tale, a lui bunicu-tău deportat la muncă în Siberia, a bunică-tii din partea mamei care a traversat Dunărea înot ca să se mărite cu un bulgar – cum altfel? – grădinar și gospodar, primul în satul lui. O să vreau să știu istoria ta de copil fără tată și cum nu ai conștientizat asta decît foarte tîrziu, pentru că maică-ta s-a luptat cu ghearele și cu dinții în fața răutăților sau a indiferenței celorlalți. O să vreau să știu cum, tocmai din pricina aia, maică-ta – o leoaică – te-a sufocat cu dragostea ei și cu un șantaj permanent, pasiv-agresiv, cum a dus la perfecțiune autovictimizarea, maică-ta – o versiune a mumei lui Portnoy.

O să vreau să știu care sînt resorturile tale, ale cuiva voluntar, cu atîta voință și putere de a te impune, dar care te prăbușești emoțional în fața unor declanșatori improbabili. Ai fost trimis de fraged pe la gazde din provincia mică în aia mare, ca să faci școala și liceul. Ți-a lipsit familia, te-ai descurcat singur, gazdele pe unde stăteai erau nasoale. Povestește, cineva te ascultă.

În zumzetul necontenit al mesei de prieteni o să fiu cu ochii și urechile pregătite. O să detectez cu cele mai fine antene intenția cuiva de a spune ceva în hărmălaia generală. Știți, e momentul ăla în care toată lumea vorbește peste toată lumea. Unu’ timid ca tine, probabil, începuse să zică ceva. O vorbă neterminată, o poveste abia începută întreruptă de o remarcă, de altcineva care începe să vorbească, de băiatul care vine cu al doilea rînd de beri, povestea rămasă în aer e la fel de tristă ca o mînă întinsă pe care n-o vezi și n-o strîngi. E ca gestul de a îmbrățișa pe cineva neatent care-ți întoarce spatele. Chestiile astea te lasă descumpănit și trist, nu? De aia poveștile trebuie duse pînă la capăt.

Și de aia cel care îl va ajuta pe povestitor să ducă istoria pînă la capăt ar trebui să fiu eu. „Spuneai ceva“, o să-i zic. „Și cum era cu bunicul sau bunica?“, o să-i zic. O să știu să pun întrebări care să ne cufunde mai adînc în povestea lui și o să ascult. N-oi fi eu un performer de clasă, dar ohooo, sînt spectatorul fără de cusur.

Iar pentru cineva care lasă lucrurile pe jumătate de frică să nu se termine, și care-și omoară povestea abrupt, cred că e paradoxul perfect. 

Selma Iusuf este jurnalistă, re­dac­tor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.