Am văzut de curînd filmul american Mud, produs în 2012, în regia lui Jeff Nichols, cu Matthew McConaughey, Tye Sheridan, Jacob Lof­land, Sam Shepard și Reese Witherspoon în rolurile principale. În subtext (dar și în text), filmul e străbătut de legenda rîului Mississippi, cu amintiri din vremurile lui Huckleberry Finn. (De altfel, nu întîmplător, unul dintre personajele filmului, Tom Blankenship, poartă același nume cu tînărul a cărui viață și ale cărui aventuri reale au devenit sursă de inspirație pentru Mark Twain pentru a face portretul celebrului adolescent rebel).

Personaje principale sînt doi puști, Ellis și Neckbone, bine echipați pentru traiul într-un sătuc plutitor de pe malurile fluviului: știu să navigheze cu o barcă cu motor sau să conducă o motoretă prăpădită, vînd pește direct din lăzile frigorifice, improvizează tot felul de ustensile din resturile aruncate prin curțile vecinilor. Dar, mai ales, sînt dornici de aventură, au curaj să cerceteze insulele pustii ale fluviului. Acolo, pe una dintre ele, găsesc o barcă – un soi de Arcă a lui Noe sui-generis, prinsă între crengile unui copac, în urma unor inundații. Barcă ce va salva nu omenirea, ci sufletele cîtorva localnici risipiți în bătăliile de zi cu zi, pentru o supraviețuire cu chip uman. Pe insulă se află un fugar, care-și așteaptă iubita ca să se piardă cu ea în lume. Cei doi puști se hotărăsc să îl ajute. Și își pun în slujba acestei misiuni tot ce au „agonisit“ într-o biografie scurtă, de doar 14 ani: în primul rînd, dorul de povești cu happy-end și cu eroi invincibili, speranța că oamenii care se iubesc rămîn împreună pentru totdeauna, istețimea, puținul timp pe care l mai au de petrecut în satul plutitor, îndemînarea de a alege obiecte utile dintre vechituri. Și inima lor încă necoaptă pentru dezamăgiri.

Filmul este, evident, povestea trecerii înspre lumea adulților. O lume în care Ellis și Neckbone vor afla că iubirea nu este soluția, ci problema însăși, că jocurile adulților n-au haz (ci doar victime colaterale), că albul și negrul rareori dau contur definitiv binelui și răului, că părinții pot lua decizii care îi fac nefericiți pe copii, în ciuda faptului că îi iubesc, că granița compromisului devine fragilă la fiecare pas, că „eroii“ nu cîștigă bătălii enorme, ci doar traiul de azi pe mîine. Dar mai ales află că finalurile fericite nu au strălucirea celor din basme, ci au, mai curînd, gustul rece-amar al înțelepciunii.

Filmul merită văzut: pentru jocul celor doi adolescenți, pentru culorile, zecile de culori care le animă chipurile: culorile bucuriei, speranței, dezamăgirii, spaimei, furiei, tristeții, singurătății. Pentru istoria banală a tuturor familiilor destrămate, pentru felul în care se construiesc amintirile din copilărie, pentru Tom Sawyer și Huckleberry Finn, pentru Matthew McConaughey și Sam Shepard, pentru rîul care stîrnește dor de ducă și de libertate, pentru povestea simplă prin care sau pe lîngă care au trecut biografiile noastre în drumul spre maturitate. Pentru o lume care se încăpățînează să își găsească rostul printre noroaie nesfîrșite, temelii nesigure, poduri fragile, bărci ruginite, șerpi veninoși.

La un moment dat, după ce îi dezvăluie povestea lui și a femeii pe care o așteaptă, fugarul îl întreabă pe Ellis: „De ce mă ajuți?“. „Pentru că o iubești“, îi răspunde băiatul. Atît și nimic mai mult. 

Maria Iordănescu este psiholog.